Căutând aproape cu deznădejdie o carte prin rafturi şi cartoane m-am întâlnit cu o alta, care căzuse aproape în uitare: „Maramureşul din Cuvinte”, lucrare editată de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, sub îndrumarea domnului director Dr. Teodor Ardelean. Şi pentru că în pieptul meu bate o inimă maramureşeană m-am hotărât să vă prezint şi vouă acest material în format digital. Sunt citate despre Maramureş şi versuri adunate într-o colecţie unică. Materialul poate servi şi unor studii cu caracter etnologic. Alături de cuvinte vă propun şi un film bun de arătat şi prietenilor care nu vorbesc limba română!

Maramureşul din cuvinte

antologie subiectivă

de texte despre Maramureş
din colecţiile Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu”

A.C. ALBINUS
Vechea glorie a Maramureşului a apus de mult. Urmele boieriei Românilor de pe acele plaiuri se mai păstrează doar în cuvinte. Femeia din Maramureş se cheamă „boiereasă”, copilul „cocon”, copila „cocoană”. În adunările săteşti se spune şi azi: Cinstiţi boieri Dumneavoastră!
Încolo vechea glorie e zdrenţuită. Hotarele vechi ale Ţării s-au îngustat. Judeţul Maramureş nu cuprinde nici a treia parte din vechiul comitat şi nici a zecea parte din străvechea Ţară a Maramureşului.
Totuşi, i-a rămas ceva din vechea mărire: limba.

Albinus, A.C. Săraca Ţara Maramureşului.
Cluj, Cartea Românească, 1938, p. 7.

Florenţa ALBU
Toast pentru Maramureş
Ascultaţi, e o ţară în nord,
Închisă-ntre ziduri albastre, cu vulturi
Cercuri, cercuri
treci vămile frumosului
prin ţara aceea, din nord;

Legendele suie cu tropot de zimbri
În sângele nostru aprins.

Ne-ntoarcem din norduri
vecini de flăcări.

Albu Florenţa. În Luceafărul, 4, nr. 14, 15 iulie 1961, p. 7.

***

Maramureşul vechi este bogat în folclor, cum este pământul lui bogat în izvoare: unde pui piciorul, musteşte.
Atât de bogat încât în fiecare zi mi-e teamă că se revarsă tot, că va seca necules la vreme.
Limba obişnuită este colţuroasă, abruptă, cu întorsături şi îndulciri imprevizibile.

[…]

Limba veche, maramureşeană, de fapt o limbă vie încă, încântă auzul, cu arhaismele, cu farmecul neprevăzut al topicei conservat mai ales în stilul familiar.

[…]

Sate pe Iza – ce ochi a plăsmuit aceste armonii de verde, ce minte a îndrăznit zborul gândului în lemn? Ornamentaţia porţilor maramureşene: soarele, roata, arborele vieţii stilizat în motivul funiei şi al şarpelui; simbolul duratei şi înnoirii, al vieţii şi morţii gândită ca devenire, sinteza unei filozofii scrisă în semne puţine dar însumând sensurile unei înţelepciuni adunate, adâncite, cizelate, până la frumuseţea Mioriţei, până la tâlcul adânc al proverbului, până la perfecţiunea frescelor vechi.

Albu, Florenţa. Arborele vieţii.
Bucureşti, Albatros, 1971, p. 71, 73, 89-90.

Ioan ALEXANDRU
Maramureş
Asta-i sfinţenia voastră Maramureşenilor
Acestea vă sunt comorile
Naştere de prunci trude din greu
Ţinute sărbătorile
Şase zile ponos la coasă sau în adâncul
Pământului
A şaptea în genunchi sobor la altar
Sub flăcările Cuvântului
Ţara se strică bolesc vitele-n juguri turmele în scădere
Fără strângerea pâinii fără zdrobirea inimii
de-nviere
Obrazul dă-n lepra neruşinării lacrima seacă
Unde vremile nu-s vămuite de clopote
Şi de toacă.

Alexandru, Ioan. Imnele Maramureşului.
Bucureşti, Cartea Românească, 1988, p. 335.

Matcă
Din bisericuţele de lemn ale Maramureşului
Porni sacralitatea limbii române
Din borna troiţii cele patru fluvii
Ranele înviate din picioare şi mâne.

Alexandru, Ioan. Imnele Maramureşului.
Bucureşti, Cartea Românească, 1988, p. 339.

***

Maramureşul este Muma României, nu numai a Transilvaniei, este osul domnesc al sufletului nostru, ochiul voievodal căruia îi datorăm înainte de toate împărtăşirea luminii cuvântului românesc în limba daco-romanilor peste toată romanitatea.

Alexandru, Ioan. În Maramureş : tezaurul din centrul
geografic al Europei. Baia Mare, 2002-2003, p. 33.

Dumitru ALMAŞ
Lemnul, în mâinile de aur ale maramureşenilor, devine docil, inspirat, gata oricând să primească ori să izvodească fiorii artei, fiorii frumuseţii. Porţile maramureşene cântă pentru sufletul privitorilor cu note scoase în relief cu dalta şi briceagul de oameni care iubesc podoaba ca viaţa însăşi. Câte porţi maramureşene, atâtea monumente de artă populară, spunea un călător, pe bună dreptate. Iar unele sate, ca, de pildă, Botiza sau Ieud, par adevărate… Muzee ale satului, adevărate expoziţii de sculptură în lemn.
Da, toate astea-s Maramureşul!
Peisaj şi legendă, folclor şi artă de-o mare autenticitate românească.

[…]

Dar mai ales de mare preţ sunt şi aici tot oamenii. Natura şi istoria i-au deprins să fie muncitori şi harnici. Să nu se sperie de greutăţi. Să judece calm orice situaţie. Să le placă viaţa şi să se bucure de ea. Să fie mândri şi demni. Să creadă în forţele lor fizice şi morale. Şi să cânte:
Câtu-i Maramureşu’
Nu-i fecior ca io şi tu…

Almaş, Dumitru. Câtu-i Maramureşul…
În Femeia, nr. 3, martie 1965, p. 5.

Ioan Artemie ANDERCO
Borşa, să te asemeni Parisului! Maramureş, să te pun mai presus de ce e aici în jur!
Borşa de pe malurile Cizlei, acolo locuieşte familia mea: acolo părinţii, fraţii, surorile privesc din depărtare misiunea fiului şi a fratelui; acolo-s iubit, acolo-s aşteptat. Pe malurile Senei sunt străin, mă simt singur. În pribegiile mele rătăcesc fără amici; nimeni nu-mi adresează cuvântul, vocea afecţiunii.

Anderco, Ioan Artemie. Jurnal (1876).
Iaşi, Alfa, 2001, p. 119.

Ileana ANGHEL MEŞTER
(Canada)

Icoană de Maramureş
SOARELE,
Uimit,
S-a rostogolit
Din creştet de boltă.
Şi-a risipit aurul
Şi s-a oprit,
Vrăjit
De mâna cioplitorului
Pe poartă.

PLOAIA
A spălat
Obrazul uscat
Al pământului.
Şi, răsucind frânghie în joacă
Din pletele vântului,
A adăpat izvoarele
Şi în unda lor a lăsat să zacă
Oglindit
OMUL
şi POARTA
şi SOARELE.

CURCUBEUL
Şi-a prelins culorile
Pe toate florile,
Pe cruci,
Pe oluri,
Pe năframă
Şi s-a ţesut
Cu mâna grijulie de mamă,
În albul de zăpadă
Al cămeşii de fată
În cergă,
în covor,
în zgardă.

NOAPTEA
Învârstată cu sânge
A încremenit pe zadie
Şi strânge
Trup tânăr de Mărie
Să se ştie
Că ESTE întâia oară
Şi pruncul ce va să vie
Pătruţ, ori Irincă, ori Mărioară
Va fi să fie
Soarele drag,
Din prag,
În casa lui Gheorghe şi Mărie,
Cu frânghie răsucită şi înnodată
Şi soare alb
Rotit în lemn
La poartă.

Anghel Meşter, Ileana. Icoane pe sticlă.
Sainte Anne, ASLRQ, 2011, p. 35-36.

Nicolae APOSTOL
În Maramureş am venit pentru că m-a încântat şi mă încântă ca peisaj, ca oameni, ca tot. Parcă mă întâlnesc aici nu cu lumea, ci cu visurile copilăriei, fără să mă adaptez cu totul. Aş fi nesincer dacă m-aş declara pe
de-a-ntregul maramureşean. Am viaţa mea, dar simt că undeva am mai trăit ceea ce trăiesc aici şi acum, însă mi se par mai naturale, mai familiare. Rămas cu tradiţiile sale îndepărtate, Maramureşul este tulburător de actual şi de prezent. E ca şi cum aş trăi o foarte lungă copilărie. E un lucru ciudat cu Maramureşul. Mi se pare că-l văd etern, precum arta şi legile ei. În trecutul lui istoric îi văd şi prezentul şi viitorul.

Cozmuţa, Augustin. Nicolae Apostol: „Trăiesc bucuria că am de spus oamenilor ceva prin arta mea.” : [interviu].
În Maramureş, mai 1980, p. 10.

Eugen ARSENESCU
Maramureşul este poate cea mai bogată regiune a ţării, însă în bogăţii potenţiale. Pădurile imense de răşinoase, ce acoperă aproape întreaga suprafaţă a Maramureşului, carierele de piatră, minele de aur, galenă şi pirită din munţii Maramureşului, salinele de la Şugatag şi Coştiui ca şi sondele petrolifere din Săcel.

[…]

Cine nu a venit în Maramureş după „afaceri”, ci atras de farmecul pădurilor şi pitorescul acestui colţ de rai, nu se mai satură privindu-l.

Arsenescu, Eugen. Prin ţinutul Maramureşului. În Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor, 32, nr. 33, 14 august 1928, p. 520.

Octavian BANDULA
Colţ al ţării unde se disting urmele dacilor liberi, „Ţară” care a dat pe primul domnitor al Moldovei, ţinut unde se păstrează nealterate autentice frumuseţi ale artei populare, Maramureşul constituie un minunat loc în care frumosul peisagistic se îmbină armonios cu bogăţia şi varietatea etnografică, cu minunate monumente istorice.

Bandula, Octavian. Pe plaiuri maramureşene.
Bucureşti, Stadion, 1971, p. 5.

BARTÓK Béla
Teritoriul ardelenesc se împarte în câteva teritorii muzicale dialectale. Melodiile parlando-rubato ale fiecăruia au caracterele lor lesne de recunoscut. În adevăr, melodiile unuia din teritorii sunt cu desăvârşire necunoscute teritoriilor celorlalte. Ba în vârful de nord al Ardealului este un teritoriu (Maramureşul) al cărui material melodic se deosebeşte în aşa măsură de al celorlalte regiuni ardeleneşti, încât ai crede că este al unui popor din mari depărtări.

Bartók Béla. Însemnări asupra cântecului popular.
Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956, p. 168.

Gérard BAYO
(Franţa)
Ţinutul Maramureşului este frumos pentru că a ştiut să-şi conserve trecutul, are rădăcini puternice. Dar nu este esenţial. Ceea ce m-a frapat şi cred că este esenţial aici, este omul. Am privit îndelung oamenii, legătura lor cu natura şi mai ales raporturile dintre ei. Ceea ce este izbitor este autenticitatea acestor legături. Aş spune, în concluzie, că înţeleg ceva mai mult astăzi cum se realizează acest adevăr şi, pe de altă parte, îmi văd împlinit un vis, pe care îl împărtăşim cu toţii: acela de a găsi într-o zi un loc unde oamenii pot să trăiască ca bărbaţi, ca femei având în fiecare zi conştiinţa vieţii şi a morţii.
Acesta este Maramureşul. Am remarcat demnitatea oamenilor. Am văzut că poartă cizme, de pildă, încălţăminte grea, asta înseamnă că ştiu să meargă pe pământ. Am mai constatat aerul seniorial al oamenilor. Maramureşul este un adevărat regat cu nobili. Aici ţăranii au aerul marilor seniori. Eu vorbesc prin comparaţie – am văzut ţăranii Greciei, ai Spaniei. Rădăcinile simbolice în Maramureş vin de dincolo de memoria omului şi sunt imanente. Costumul, care m-a impresionat, este o reflecţie a interiorului sufletesc. Spre deosebire de tradiţiile engleze, care sunt respectabile, dar sunt conformiste şi artificiale, aici în Maramureş am găsit firescul tradiţiei.

Pârja, Gheorghe. Gérard Bayo: „Rădăcinile simbolice în Maramureş vin de dincolo de memorie” : [interviu].
În Dialoguri cu ferestre spre Nord. Cluj-Napoca, Limes, 2005, p. 31.

***

Maramureş
În maşină toată lumea cânta
Şi cuvântul „lacrimă” rostit fu
de câteva ori dar, altminteri,
cât de pur sunau ele, cuvintele!
ele care-şi ţineau
făgăduiala lor de cuvinte-n această vară dintâi a libertăţii.
„Însă nu pentru asta cântăm noi acum.
Mult mai veche ne e suferinţa…”

Sub grinda meşter,
acolo, cel ce se stingea a fost aşezat.
Ca o rază de lumină străbătând podeaua
rămas-a
de la leagăn până la pat
hotar desluşit aşa cum el îşi dorea.

Bayo, Gérard. Exod = Exodes. Bucureşti,
Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. 64.

Alexandru BĂDĂUŢĂ
Desprinse din leagănele lor maramureşene, oriunde răzbate – în muzeele din ţară şi de peste hotare – ceva lucrat în aceste locuri, obiectul face senzaţie: fie că
s-a plimbat de-a lungul fluierului sau a cântat din lemn cu dalta, fie că a zugrăvit o icoană sau a oglindit (în borangic ori în lână) răsfrângerile irizate ale plaiurilor înconjurătoare: mâna ţăranului maramureşean sau a semenei lui a ţesut, a colorat, a încrustat şi a înflorat – pentru totdeauna; chiar dacă materialele s-au alterat în timp, liniile desenate, imaginile culese, florile şi păsările – fie ele numai smălţuite în lutul oalelor – toate au rămas aievea.
Iar când – băştinaş sau străin – drumeţul trece pe lângă lăcaşurile de închinare din această binecuvântată parte de ţară, nu poate să nu se oprească, înfiorat de îndrăzneala majestuoasă a construcţiilor şi de ineditul primitiv al frescelor, înălţate sau zugrăvite – uneori cu sute de ani în urmă – de meşterii anonimi ai acestor locuri. Te apropii şi le cercetezi (aşa cum fac toţi cunoscătorii) şi, însuţi, te întrebi odată cu ei: au fost într-adevăr ţărani? N-au învăţat de nicăieri meşteşugul? Cine le-a dat planurile?
Şi e greu să răspunzi…
Căci, într-adevăr, bisericile de lemn din Maramureş reprezintă nota cea mai înaltă în această gamă a creaţiei artistice în spirit popular, din întreaga Transilvanie. Aşezate, în genere pe locuri ridicate, ele străjuiesc satele şi, nu o dată, mult mai mult decât vatra lor. Surprinzătoare prin monumentalitatea lor simplă, chiar când le-ai zărit de la distanţă, ele surprind alteori călătorul prin apariţia lor neaşteptată: la un cot de drum sau dintre pereţii unei văi laterale.

Bădăuţă, Alexandru. Privelişti româneşti.
Bucureşti, Sport-Turism, 1983, p. 138, 140, 141.

Tancred BĂNĂŢEANU
O eleganţă sobră, reţinută, caracterizează dintru început portul popular din zona Maramureş. La aceasta se adaugă o notă viguroasă, dar prin care răzbat elemente de caldă vioiciune. Toate acestea se concretizează în linia de ansamblu a costumului, perfecta concordanţă între formă, ornamentică, cromatică, într-o compoziţie unitară cât şi prin armonia decorativă, cu accente pregnante de culoare.
Portul maramureşean, unitar, are un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone, încadrându-se însă stilului portului popular românesc.

Bănăţeanu, Tancred. Portul popular din regiunea
Maramureş : zonele Oaş, Maramureş, Lăpuş.
Baia Mare, Casa Creaţiei Populare, 1964, p. 111.

Gheorghe Mihai BÂRLEA
Maramureşul, ca entitate istorică şi administrativă, ce subîntinde azi străvechi „ţări”, cu aură voievodală, a fost şi rămâne un areal de interferenţe şi confluenţe, de etnoculturi şi religii, perpetuând în timp impresia unei puternice unităţi socio-spaţiale.
Este un tezaur de memorie, cu tradiţii încă, din fericire, vii, învăluite într-un ethos cu rezonanţe metafizice, dar şi un teritoriu de istorie şi civilizaţie în orizontul căruia casele, porţile şi bisericile de lemn sunt veritabile embleme identitare. Azi, inevitabil, asistăm la o schimbare din ce în ce mai evidentă şi radicală a satului şi a civilizaţiei tradiţionale. Dar ceea ce se câştigă în ordinea civilizaţiei şi modernităţii trebuie ferit de agresiunea kitch-ului ce invadează existenţa cotidiană –
o responsabilitate morală şi civică pentru comunităţile locale, în respect pentru vocaţia creatoare a oamenilor acestor locuri.

Ivanciuc, Teofil. Ghidul turistic al Ţării Maramureşului.
Cluj-Napoca, Limes, 2006, coperta a IV-a.
Nicolae BÂRLIBA
Spre Apus de Bucovina, ţara pădurilor de fagi, se întinde tot aşa de mândră şi de frumoasă ţara Maramureşului, ţara pădurilor de brazi. Aşezat în partea de Nord a ţării şi înconjurat din toate părţile de munţi înalţi şi greu de trecut, Maramureşul este cel mai bine hotărnicit de natură dintre toate cele 10 ţinuturi care alcătuiesc frumoasa noastră Românie. Apărat la Miază-Noapte şi Răsărit de culmea Carpaţilor Răsăriteni, la Miază-Zi şi Apus de culmile sgrunţuroase ale munţilor vulcanici, Maramureşul este ca şi o cetate înconjurată de ziduri măreţe, numai cu o singură poartă spre Apus, de la Hust şi Craia, prin care Tisa îşi trimite undele ei cristaline spre câmpia cea bătătorită de noroade a Panoniei. În acest ţinut de măguri încântătoare, apele au săpat albii adânci şi totuşi deschise şi largi ca să primească din cele mai vechi timpuri tihnite aşezări omeneşti.

[…]

Apărat de toate părţile de munţi, Maramureşul a atras din cele mai vechi timpuri pe om. În vremurile mai noi, ele ni se înfăţişează ca o îngrămădire de neamuri ce bucuroase se asociază aici, ferite de primejdiile de dincolo de zidul său de munţi şi atrase de frumuseţea şi bogăţia ţinutului.

Bârliba, Nicolae; Bălănescu, Paul; Vicol, Teodor. Din ţara noastră : 100 de lecturi geografice cu numeroase ilustraţiuni. Bucureşti, Editura Librăriei „Principele Mircea”, [s.a.], p. 177.

Ion BERINDE
În anul 1930, scriitorul francez Lucien Romier a făcut o călătorie de informare în România. Cu acest prilej, a vizitat şi Maramureşul. Impresiile adunate le-a publicat în prestigioasa publicaţie „Revue de deux Mondes”.
Exigent cu sine însuşi, el se menţine pe o poziţie de sobrietate, dar fără înceţoşarea realităţilor întâlnite. Ochiul său, deprins să sesizeze faptele semnificative, esenţiale, nu se lasă înşelat de aparenţe. De aceea concluziile la care ajunge poartă girul seriozităţii, al probităţii etice şi profesionale.
Referindu-se la plaiurile noastre, Lucien Romier scrie: „Intrarea în Maramureş se face dinspre Baia Mare, pe un drum de pădure, de o frumuseţe rară pentru întreaga Europă.
La poalele muntelui apar maramureşenii, cu o individualitate aparte. Bărbaţii au plete lungi, faţa oacheşă, nas fin şi îndeosebi o ţinută de o nobleţe rară. Ochii maramureşenilor sunt de o limpezime fără seamăn; au ceva din nostalgia depărtărilor. Sunt păstorii de totdeauna care, deşi învinşi, poate, uneori de viaţa zilnică, păstrează în priviri înfrăţirea cu zările şi eternitatea
Apare Sighetu. Hotelierul poate fi mândru, căci nicăieri în ţara românească nu se doarme ca la Sighet.”

Berinde, Ion. Un francez trece Gutâiul.
În Pentru socialism, 29, nr. 7108, 2 septembrie 1978, p. 3.

Ernest BERNEA
În partea de Nord a pământului nostru, acolo unde se învecinează mulţime de neamuri, este aşezată una dintre cele mai frumoase şi pline de înţeles ţări româneşti: Maramureşul.
Maramureşul, ţinut românesc de graniţă, a suferit în decursul vremilor diferite dominaţii, ceea ce a făcut ca hotarele sale politice să aibă un caracter schimbător. Judecat însă din punct de vedere geografic şi etnic, Maramureşul are o unitate precis determinată şi închide în hotarele sale o adevărată ţară românească. Am putea afirma mai mult: Maramureşul privit din punct de vedere etnic trece peste hotarele sale naturale, ceea ce dovedeşte cât de mult ne aparţine şi cine au fost primii stăpânitori ai pământului său. Nume de munţi şi de ape ca Şoimul, Basaraba, Pietrosul, răspândite până în inima unor ţinuturi care azi nu ne mai aparţin, arată cât de străvechi sunt aşezările româneşti în aceste regiuni.

[…]

Maramureşul ţinut de descălecători şi întemeietori de ţară păstrează şi azi neştirbit şi neprefăcut un trecut românesc din cele mai sigure şi înălţătoare. Aceasta se poate vedea bine şi dincolo de aspectul etnografic, dincolo de documentul istoric scris se pot vedea şi acum în inima, în conştiinţa oamenilor din partea locului. Ţăranii de azi sunt descendenţii nobililor de ieri, calitate încă vie în viaţa lor atât de aspră. Există o mândrie şi o dârzenie izvorâtă din conştiinţa descendenţei lor nobile şi voievodale. Maramureşenii trăiesc o tradiţie a istoriei locale, tradiţie care îi hrăneşte şi-i face stăpâni pe ei înşişi.
Maramureşul de azi este o ţară românească milenară, este un produs al pământului şi istoriei locale peste care a trecut necontenita încercare a popoarelor venite de aiurea, fără ca să poată să-i distrugă fiinţa. Prinşi de îndelungă vreme între două neamuri străine, slavii şi maghiarii, Maramureşenii au suferit, au sărăcit, dar n-au căzut; ei au şi azi o profundă conştiinţă locală şi naţională, au o nesfârşită putere de a înfrunta noile stăpâniri străine, fără murmur, fără revoltă, ci numai cu dârzenie şi credinţă. Conştiinţa de băştinaşi, de oameni aparţinând unei rase curate, unui neam de cea mai nobilă spiţă, neam românesc încărcat de toate drepturile şi darurile vremurilor, îi face să treacă cele mai grele cumpene şi să învingă durerile, care oricât de des le-ar veni, la socotesc trecătoare; esenţialul: romanitatea şi românismul sunt permanente.

[…]

Cine vede Maramureşul de azi respiră o atmosferă istorică locală dintre cele mai interesante. Prezentul, nu rareori trist prin întâmplările trecute peste frunţile oamenilor, este frumos învăluit, ca-ntr-o viziune de basm, de urmele trecutului îndepărtat. Faptele voievozilor Dragoş şi Bogdan sunt atât de vii că fac să crească o conştiinţă şi o mândrie locală unică.
Maramureşul este păstrătorul unor tradiţii milenare. Oamenii simpli, ţăranii umili şi adânci, familiile împovărate de lupta zilnică păstrează atât în conştiinţele lor cât şi în lăzile vechi moştenite aceeaşi dovadă, fie că e sufletească sau materială, că aparţin unui neam de oameni de o nobilă şi românească origine. Luptători aprigi şi mândri ai vremurilor trecute, păstrători ai unei tradiţii nobile, maramureşenii de azi închid în ei virtuţi şi chipuri de o rară frumuseţe.
Ţara Maramureşului are o însemnătate deosebită pentru noi Românii, însemnătate ce depăşeşte cu mult pe aceea a frumuseţilor şi bogăţiilor sale locale. E vorba tocmai de ceea ce aparţine Maramureşului şi nu mai e totuşi a lui ci a neamului întreg, e vorba de faptele semnificative ale istoriei locale care prin adâncimea şi cuprinsul lor simbolic au cucerit însuşirile veşniciei româneşti.
Maramureşul e un cuib al neamului nostru. De aici din colinele şi munţii săi s-au ridicat voievozi întemeietori de Ţară şi Neam. Pământul Maramureşului este vatră nu numai localnicilor, ci tuturor românilor, nouă toţi care ne simţim din acelaşi neam şi cu acelaşi destin.
Din cărţile istoriei Maramureşului s-a ţesut o legendă şi a crescut ca venind din alte lumi pentru a cuceri o ţară şi un neam de oameni. Trecutul Maramureşului a devenit poveste, s-a sfinţit cu puterea unor duhuri ce străjuiesc aievea lumea noastră şi a rodit ogorul românesc. Prin atmosfera aceasta legendară faptele petrecute într-un trecut istoric îndepărtat sau îmbogăţit, au crescut şi au rodit prin vreme ca un pom minunat pe care rodnicia nu-l seacă ci tot mai mult îl îmbogăţeşte.
Cine a crescut faptele trecutului maramureşean? Le-a crescut însemnătatea lor, însuşire de a fi începutul, de a fi temelia a tot ceea ce s-a clădit în urmă. Puterea lor simbolică de aici vine. Maramureşul cu toată tristeţea sa de azi este o ţară plină de îndemn, un pământ mai bogat spiritual decât material, o cale de lumină a neamului românesc.
De aceea pentru noi istoria locală a Maramureşului nu mai este o înşiruire de fapte ale trecutului ci este o permanenţă; această istorie devenită simbolică nu mai e supusă şi judecată în legătură cu timpul.
Iată cum Maramureşul, ţară de întemeietori, are un înţeles şi o bogăţie deosebită pentru omenia noastră. Maramureşul ne aparţine nu numai geografic şi etnic, dar şi moral, mai mult chiar decât alte ţinuturi pentru că pe el se sprijină fiinţa de totdeauna a neamului românesc.

Bernea, Ernest. Maramureşul.
Bucureşti, [s.n.], 1944, p. 9-12, 55-57.

Ducu BERTZI
Muzica din Maramureş, pe care o cânt, e divină, iar eu nu mi-am bătut joc, n-am umblat la texte. Am auzit multe preluări ale unor cântece din Maramureş, care au fost efectiv măcelărite, şi asta m-a ambiţionat să fac un album aşa cum trebuie, cu mare atenţie, fără să mă grăbesc. În folk, acolo unde nu fugi pe scenă, nu duduie ritmul, nu-i baie de lumini, publicul nu poate fi păcălit. Deja am trăit mai mulţi ani la Bucureşti decât acasă, în Maramureş, dar perioada trăită acolo a fost extrem de importantă în alcătuirea mea ca artist şi ca om. Este o şansă să te naşti în Maramureş.

Ignat, Iulian. Ducu Bertzi şi prietenii.
În Formula AS, 16, nr. 714, 26 aprilie-1 mai 2006, p. 20.

Emilian BIRDAŞ
Influenţa considerabilă a unor vechi vetre de spiritualitate ortodoxă, ca mănăstirea Perii Maramureşului, vechile episcopii – ctitorii voievodale – de la Feleac şi Vad, ca şi legăturile neîntrerupte cu fraţii de acelaşi neam, aceeaşi limbă şi credinţă din Moldova şi Ţara Românească, au configurat în obştea maramureşeană conservatoare veche vatră de descălecători şi întemeietori de ţară, loc de obârşie a primelor scrieri româneşti, o spiritualitate viguroasă, autentic românească, reflectată prin viabilitatea Bisericii Ortodoxe, a cărţilor de cult aduse în zonă, prin circulaţia unor monumente de limbă şi cultură românească, precum Codicele Drăganu, Cazania lui Varlaam (1642), Noul Testament de la Bălgrad (1648), precum şi a altor cărţi ieşite de sub teascurile tiparniţei Mitropoliei Bălgradului.

Birdaş, Emilian. Satul şi Mănăstirea Rohia din Ţara Lăpuşului jud. Maramureş. Editura Diacon Coresi, 1994, p. 256, 257.

Lucian BLAGA
În ansamblul arhitectural al bisericilor maramureşene verticala turnurilor completează în chip fericit doar „pitorescul” întregului. Verticala gotică a fost deci asimilată nu pentru funcţia ei estetică originară, ci pentru a fi încorporată unei viziuni pitoreşti. Turnurile bisericilor noastre de lemn au în comparaţie cu năzuinţa severă, chinuită şi noptatică a goticului, uşurinţa unei singure nădejdi, o sprintenă zvelteţe, un aer luminos, idilic solar. Între morminte şi peste morminte acoperişul bisericii se apleacă cu grijă ocrotitoare, ca o cloşcă peste pui, iar turnul suleget se înalţă feciorelnic, aproape jucăuş, simbolizând parcă siguranţa învierii morţilor. Totul se integrează într-o vedenie cosmică liniştitoare, împestriţată de bucuria pitorescului, ca haină a unei permanente minuni.

Blaga, Lucian. Trilogia culturii.
Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969, p. 196.

Ana BLANDIANA
Drum în Maramureş

„Ce ochi frumoşi au aici oamenii !”
Peste tot ochii. Cascade fierbinţi
Cad fără punţi între mine şi ei
Lumina mă-nvârte în jurul meu însămi,
Peste tot ochii lor, ochii mei.

Privirea se-ndoaie şi nu poate ţine
Lumina aceasta enormă şi grea,
Zeci de sori cad spre mine şi vor să mă ia,
Peste tot ochii cu gene de stea!

Munţii se caţără unii pe alţii când trec
Ca să zărească fulgerul trupului meu,
Peste tot ochii, priviri topite
Curg peste mine – halucinant curcubeu.

Lebede galbene, lebede negre, lebede albe,
Mâinile oamenilor necunoscute vâslesc în vânt,
Mereu spre mine, mereu în urmă lăsate de mine,
Salutul lor tandru îmi face privirea pământ.

În jurul meu ochii iubiţilor mei, şi ochii luminii,
Şi ochii vântului, şi ochii munţilor, şi ochi de fum,
Privirea mea trece prin ei, trece de ei cântând, ţipând,
Ţipând, cântând trupul meu se rostogoleşte pe drum.

Sunt fiica pământului acesta şi duc spre zare solia lui,
Iarba goneşte cu mine şi-mi pune salbe,
Mâinile oamenilor necunoscute mă-mping în vânt,
Lebede galbene, lebede negre, lebede albe…

Blandiana, Ana. În Luceafărul, 4, nr. 14, 15 iulie 1961, p. 7.

Ginette BLERY
(Franţa)
Maramureşul este, de asemenea, o tulburătoare descoperire fiindcă am luat contact cu un trecut pe care
l-am crezut distrus şi abandonat. Sculpturile în lemn, ţesăturile mi s-au părut extraordinare, ele reprezentând însuşi trecutul în prezent a acestor meleaguri şi care ne dezvăluie viaţa oamenilor de aici. Tradiţia este păstrată cum nicăieri în altă parte.

[…]

Maramureşenii, aşa cum am mai spus, sunt oameni veniţi din trecut şi care ştiu să se pregătească pentru viitor. Păstrători de tradiţie, prin lupta şi ştiinţa lor, sunt astăzi capabili de a făuri un mâine minunat.

Belu, Ion; Banu, George Maria. Fascinaţia Maramureşului. Declaraţii ale participanţilor la Congresul F.I.J.E.T.
În Pentru socialism, 23, nr. 6141, 28 octombrie 1973, p. 3.

Lydia BLOCH
(Franţa)
Maramureşul mi se pare cel mai cartezian, mai raţionalist judeţ al românimii. Ca şi francezul, maramureşeanul este cumpănit când trebuie, expansiv la momentul cuvenit, creator de mari valori (fără a fi ostentativ), comunicativ şi laconic în acelaşi timp.

Burnar, Ion. Lydia Bolch: „Maramureşul este
cel mai cartezian judeţ al României”.
În Glasul Maramureşului, 1, nr. 42, 7 mai 1997, p. 6.

Ion Bogdan
Ţăranii din satul meu
1
prea puţin lut mult prea
puţină a pământului ţărână
a trupului

ţăranii din satul meu
se plâng de lut prea nu îi hrăneşte
prea creşte piatra ca nişte flori din el

nu ajunge
nici cât să îşi pună braţele sub cap când dorm
şi nu mai pot dormi şi gândurile
devin pluguri brăzdând lutul înalt
al cerului

2
caii maramureşeni fibroşi şi mărunţi
au scos plugul în arătură
câmpul şi-a sfâşiat cămaşa iar pieptul
în dreptul inimii gol a rămas înfipt
în plug
cu degetele pipăim liniştea
arar cineva îndeamnă pământul
să lunece prin fier şi îl auzi
cum transpiră
râuri de sudoare inundă
trupul cailor
poate nu ar fi trebuit cai
singur plugul ţinut cu ambele mâini
şi un singur îndemn
să se rotească pământul ar fi fost
îndeajuns.

Creasta Cocoşului
cocoşul stă la noi pe vârf de casă
pe acoperiş de porţi ori de fântână
sus de acolo să ne spună
cum vântul bate sau e vântul mort

şi şi mai sus
pe vârful cel de munte
îţi sumeţeşte creasta zimţurată
întreagă Ţara Maramureşului să-o ştie

nu e cocoşul galic dar creasta-i e de foc
ca Agni zeul focului invidiat
icnind se opinteşte spre înalt
să rezeme albastrul care îl cuprinde

precum în ou albuşul galbenul primar
reîncarnând al vieţii sclipăt cel
din sine renăscând ca flacăra din jar.

Bogdan, Ion. Spaţiu posibil.
Cluj-Napoca, Dacia, 2002, p. 55, 117.

Geo BOGZA
Maramureş
Atâtea frumuseţi mă dor,
Păduri şi munţi pe care căzu bruma
Pietrosul şi Ineul în răsărit
Şi drumul lui Bogdan peste Prislop
Izvorul Izei, albastrul ei izvor
Cerbi solitari, biserici vechi de lemn
Mult dăltuite porţi, bărbaţi solemni
Femeile din târgul de la Borşa
Atâtea frumuseţi mă dor,
Că le-am văzut abia când e să mor.

Bogza, Geo. Orion.
Bucureşti, Minerva, 1978, p. 197.

George BOITOR
Ţara din norduri
Păstorii nordici coborau spre cânt,
Turmele noastre mai trăiesc prin urme.
Şi când e lună plină pe Gutâi,
Copacii înşişi par ciudate turme.
O, ţară cu legende şi uimiri,
Crescând din amintiri ca o baladă,
Sub codrii tăi am învăţat doiniri,
Legendele pădurilor de zadă.
Smerit mă plec acelui plai uimit,
Acelui munte viu, acelei ape
În care nici o stea nu a căzut
Din bolta lumii, doar să se adape.
Nebună Mară, blândă Iză, vad
De treceri, de iubiri, de amintire,
Umerii mei v-au sărutat în gând,
Cuvântul meu v-a devenit cinstire.

Boitor, George. În Imn : [antologie].
Baia Mare, Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare
şi a Mişcării Artistice de Masă, 1972, p. 17.

Anuţa BOLDUREANU
(Republica Moldova)

Ţara Maramureşului, vatră de istorie milenară, ţinut cu o străveche moştenire de cultură materială şi spirituală, ocupă un loc de frunte în istoria poporului român, în special datorită rolului pe care l-a avut în epoca încheierii procesului de formare a statelor feudale româneşti. Din aceste considerente Maramureşul a exercitat o deosebită atracţie pentru istoricii, dar şi pentru cercetătorii altor discipline – etnografi, lingvişti, istorici ai artei şi culturii.

[…]

În pofida grelelor încercări, aceşti români maramureşeni şi-au păstrat în mare măsură limba, tradiţiile, portul şi obiceiurile, folclorul şi cântecul, bisericile şi spiritualitatea românească. Toate aceste mărturii ale culturii româneşti reprezintă pentru noi stâlpul de existenţă în timp şi spaţiu, care ne dă tăria să rezistăm de-a lungul veacurilor şi greutăţilor.

Boldureanu, Anuţa. În Maramureş – vatră de istorie milenară : bibliografie tematică : documente privitoare la ţinut
din colecţia bibliotecii. Chişinău, 2003, p. 3-4.

Liviu BORLAN
Maramureşul a fost apărat de un lanţ de munţi de influenţele străine ale zonelor de câmpie. Eu aşa îmi închipui muzica dacilor: simplă, pură şi discretă. Ori foarte luminoasă, ori foarte tristă, dar cu atât mai bună. Muzica mă îndeamnă să mi-i închipui pe daci simpli, curaţi, deschişi, conturaţi dintr-o singură linie. În Maramureş se întâlnesc multe straturi folclorice. Deşi folclorul muzical maramureşean s-a impus atenţiei ţării, şi am zice lumii, el ne rezervă încă multe necunoscute, care nu vor fi explorate nici într-o sută de ani. Pentru că acest folclor e viu, regenerează şi n-a fost înlocuit nici cu muzica urbană şi nici cu cântecul altor zone.

Ghenceanu, V.R. Cu Liviu Borlan despre: talent, muzică
şi drumul în artă. În Dreptul la singurătate.
Baia Mare, Proema, 2001, p. 213-214.

Ioan BORLEAN
Maramureşul este o străveche vatră românească de cultură şi civilizaţie cu o istorie dăltuită în lemn şi piatră, în suflet şi în vorbă.

[…]

Poarta Maramureşeană
Adevărat „arc de triumf” rustic, şi-a cucerit faima prin armonia perfectă a dimensiunilor, prin respectarea proporţiilor dintre părţile componente şi prin densa metaforă a ornamentaţiei.
O statistică austriacă din secolul al XVIII-lea situa Maramureşul pe primul loc în ceea ce priveşte procentul nobililor raportat la totalul populaţiei comitatului.

[…]

Maramureşul este regiunea care a păstrat, de zeci de generaţii, unele din cele mai frumoase obiceiuri legate de muncă, de ciclurile vieţii, ocazii de sărbători.

Borlean, Ioan. Vadu Izei şi Maramureşul : în ţara satelor româneşti. Vadu Izei, OVR „Agro-Tur-Art”, 2002, p. 9, 22, 33.

Nicolae BOŞCAIU
Natura Maramureşului se caracterizează printr-o amplă biodiversitate floristică, în care s-au conservat o serie de relicte, proprie florei Carpaţilor. Dar şi prin autenticitatea ecologică în care s-au păstrat până în prezent comorile floristice ale Munţilor Maramureşului. E de datoria noastră să depunem toate strădaniile pentru păstrarea, ocrotirea şi protejarea acestor comori vegetale ce caracterizează această regiune. E nu numai o datorie naţională, ci, în acelaşi timp, şi una internaţională. Conservarea biodiversităţii florei înseamnă viaţa Planetei.

Portase, Alec. Nicolae Boşcaiu: „Natura Maramureşului se caracterizează printr-o amplă biodiversitate floristică” : [interviu].
În Graiul Maramureşului, 14, nr. 3762, 16 august 2002, p. 1, 4.

Ioan M. BOTA
Nu este mai puţin adevărat că majoritatea oamenilor de ştiinţă români care s-au ocupat de problema apariţiei primelor texte în limba română au ajuns la concluzia că ar fi apărut la mănăstirea Peri în Maramureş, dar acest eveniment în istoria culturii româneşti s-a produs sub diferite influenţe social-politice, la date diferite, legat de aceste influenţe.
Urmărind prin studii continue şi aprofundate rolul jucat de mănăstirea Peri în istoria culturii româneşti în general documentele folosite ne oferă repere sigure şi date indubitabile în a stabili adevărul asupra rolului acestei mănăstiri în istoria culturii româneşti.
Mănăstirea Peri şi satul care se află aşezat la poalele locului ei de odinioară este situată pe malul drept al Tisei, aproximativ la mijlocul distanţei dintre localităţile Câmpulung la Tisa şi Sarasău din Maramureşul românesc şi la o distanţă de fiecare de cca. 3 km. Plecând din Apşa de Jos pe autostrada ce duce la Teceu de-a lungul Tisei, la distanţa de 5 km intri în satul Peri, azi Hruşevo. Locuitorii de azi vorbesc ruteana şi se declară ca atare, dar în trecutul nu prea îndepărtat vorbeau româneşte şi se declarau români. Numele de familie Marina, Popşa, Ivanciuc, Pop, Şiman ori altele se întâlnesc şi azi şi sunt similare cu ale românilor din Apşa de Jos, Apşa de Mijloc ori Slatina, cu care sunt vecini imediaţi şi locuitorii din Peri. Rolul bisericii rutene de la Ujgorod a fost decisiv în desnaţionalizarea treptată prin biserica şi şcoala confesională a populaţiei acestei aşezări, ca de altfel şi din majoritatea celorlalte localităţi de pe valea Tisei şi din jurul cetăţii Hustului, locuite masiv de români până în veacul al XVI-lea. Chiar numele localităţii „Peri”, adică locul cu mulţi peri sălbatici, a fost tradus atât în limba cuceritorilor unguri în „Körte helyes”, adică locul cu Peri, iar în limba rutenilor veniţi sub principele Koriatovici în 1350 i s-a spus „Hruşevo” adică tot Peri. Prima atestare documentară o avem din 1438, ceea ce arată că satul e mult mai nou ca mănăstirea şi s-a înfiripat ca aşezare locuită în jurul acesteia. Împrejurările social-istorice ale apariţiei mănăstirii Peri în istoria Maramureşului voievodal aduc noi date despre continuitatea neîntreruptă a populaţiei româneşti pe aceste meleaguri.

Bota, Ioan M. Mănăstirea Peri-Maramureş şi rolul ei în istoria culturii româneşti. În Maramureş – vatră de istorie milenară : lucrările celui de-al doilea simpozion Borşa : 02-04 august 1996.
Cluj-Napoca, Editura „Dragoş Vodă”, 1997, p. 74-75

Ion M. BOTOŞ
(Ucraina)

Maramureşul apare la începutul secolului al
XIV-lea ca ţinut cu caracter specific românesc – un ţinut numit „cuib de voievozi”. Abia după 1300 Maramureşul intră în stăpânirea regilor Ungariei, până la această dată fiind socotit „terra”, domeniu regal. Când provincia ajunge în stăpânirea deplină a regilor, populaţia românească începe să joace un rol tot mai important în viaţa Maramureşului. Satele româneşti în Maramureş sunt pomenite tot mai numeroase în veacurile al XIV-lea şi al XV-lea, având organizare politică şi bisericească proprie . Ele sunt amintite cu numele românesc de azi, având locuitori români şi fiind dăruite, de către regii Ungariei, voievozilor, pentru vitejie, precum şi cnejilor credincioşi.

[…]

România după 1 decembrie 1918 a câştigat foarte multe, dar totodată a şi pierdut.
Aleşii poporului din dreapta Tisei la Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918 n-au putut să viseze că soarta Maramureşului de acum a fost hotărâtă cu mulţi ani în urmă. Strigătul delegaţilor din dreapta Tisei nu a fost luat în seamă, măcar că glasul lor a fost auzit.
Când episcopul Dr. Miron Cristea a Caransebeşului pe Câmpul lui Horea spunea: „Am ferma convingere că precum noi, cei adunaţi la Alba Iulia, am hotărât azi cu glas unanim unirea cu România, aşa şi glasul întregii naţiuni se va concentra asupra singurei dorinţe pe care o pot exprima în trei cuvinte: Până la Tisa!”
La aceste cuvinte delegatul Ilie Filip din Apşa de Jos şi cu Mihai Dan din Apşa de Mijloc au strigat: „Vai, domnule episcop, dar pe noi, cei de peste Tisa cui ne lăsaţi?” La care episcopul ar fi răspuns: „Vom avea grijă şi de voi…”. Soarta a fost hotărâtă. În dreapta Tisei au rămas cele mai mari comune româneşti ale Maramureşului, în care de mii de ani se vorbea, se gândea româneşte, măcar că satele din dreapta Tisei niciodată nu au fost în componenţa României. La 4 iunie 1920, după semnarea Tratatului de pace de la Trianon se încheie capitolul istoriei Maramureşului voivodal unitar.

[…]

După 4 iunie 1920 Maramureşul a fost împărţit în două părţi: 1/3 din teritoriu a rămas în stânga Tisei, 2/3 a rămas în dreapta Tisei. Râul Tisa a devenit „mejda” dintre români. În partea dreaptă au rămas peste 13.000 de români, care locuiau în 1919 în 4 sate: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă şi Slatina.
Dreapta Tisei a fost „lăsată” Rusiei Subcarpatice încorporată şi ea la Cehoslovacia. După 20 de ani de stăpânire cehoslovacă urmează 5 ani de stăpânire maghiară (1939-1944), iar din 1944 până în august 1991 regiunea este încorporată în sistemul ruso-sovietic, de la care românii din dreapta Tisei au avut cel mai mult de suferit.

[…]

Împărţirea neamului puţin ne-a înstrăinat, ne-a înstrăinat sistemul comunist care a încercat să ne distrugă istoria adevărată, ne-a impus ca să memorăm istoria vitregă, să ne urâm unii pe alţii, şi mai mult frate pe frate, ne-a împărţit neamul, trăind la câteva sute de metri unii de alţii, nu ne-am cunoscut, nu ne-am bucurat unii de alţii, nu ne-am bucurat de neamul nostru, şi în cele mai grele clipe din viaţă nu ne-am putut petrece unul pe altul, fiilor nu li s-a permis să-şi petreacă părinţii în ultimul drum, şi măcar să aprindă o lumânare.
Blestemat a fost râul Tisa, care a devenit „mejda” între noi. Câţiva zeci de ani la rând ne-a împărţit fără să fim întrebaţi, ni s-a ordonat să dăm uitării istoria adevărată, dar noi am neglijat şi vom neglija „ordinele” sălbatice date tot la fel de oameni care nu au avut nimic sfânt pe acest pământ.

[…]

Ocroteşte-i, Doamne, pe români!
Cu aceste cuvinte m-aş adresa Domnului să aibă grijă de noi, că soarta istoriei a hotărât aşa ca românii din dreapta Tisei să fie despărţiţi; trecând de la un sistem la altul, ei totdeauna au păstrat şi păstrează acest sfânt nume de Român.

Botoş, Ion M. „România mică” văzută de acasă. Baia Mare, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, 2011, p. 3, 11-12, 47, 53, 120.

Ion BRAD
Livada din Maramureş
Nu-i vesel cimitirul. E-o livadă
Crescând din fruntea celor ce nu mai pot sa vadă
Nici rădăcinile
Ce le prelungesc, uscate, vinele,
Nici trunchiul răsucindu-se-n trunchi
Căzând şi plângând în genunchi,
Nici braţele din crengi ce, surd, tot bat
La porţile cioplite din nevăzutul sat
Mutat aici. Nici ochii ce priveghează-n flori
Tăcuţi, dogoritori,
Nici buzele ce spun cu frunze verzi
Povestea mea şi-a ta care te pierzi
Şi nu mai ştii cărarea înapoi
Pe unde altădată priveam pierduţi noi doi.
Livada ce ne ţine în braţe şi ne minte
Că totul e cum fost-a c-o vară înainte…
De care pom să scutur, să-mi vorbeşti?
Nu-i vesel cimitirul. E-o livadă
În umbra căreia te rătăceşti,
Vin la Florii cu facle să te vadă.

Brad, Ion. În Contemporanul, nr. 4, 18 ianuarie 1974, p. 3.

Harry BRAUNER
1931. Emoţii nespuse. Cu un mic fonograf „Edison”, pornesc spre Sighetu Marmaţiei. Maramureşul mă cinsteşte cu prisosinţă. Filele cărţii lui Bartók încep să reînvie. Prind viaţă. După un sfert de veac de la Bartók, „horea frunzei”, „horea lungă” roiesc în jurul meu. O viziune muzicală neînchipuită. Viaţa unor oameni cu o cultură ancestrală ajunsă la apogeu, neîntinată. Horea frunzei! Rugăciune? Strigăt de spaimă? De bucurie? Sunete întrerupe de sughiţuri guturale. Sunete înflorite, subliniate de un recitativ hotărât, când plin de duioşie, când ameninţător.
Maramureşul! Cântecul maramureşean; picătură de viaţă, de apă vie. Folcloristul care a sorbit-o cândva nu se va mai lecui.

Brauner, Harry. Să auzi iarba cum creşte.
Bucureşti, Editura Eminescu, 1979, p. 407.

Nicolae BREBAN
Da, sunt unul dintre cei care descoperă târziu, dar cu certitudinea revelaţiei, „marcajul” locului originar. În primul rând Nordul, regiunea geografică, dar şi „mistic-spirituală” a oricărei aşezări umane: deci dealurile, obcinele domoale de aici încrustate în ochii înaintaşilor mei […] şi atitudinea sufletească a celui din Nord: greoi, fără imaginaţie spontană, blând şi dur în timp.
Mă simt legat de ţăranii, pădurarii şi minerii acestui loc, am o profundă şi înspăimântată admiraţie faţă de cei care au trudit, care s-au luptat cu un pământ aproape steril (la suprafaţă).

Cozmuţa, Augustin. Nicolae Breban: „Năzuim spre iubirea celor din jurul nostru, care ne acceptă aşa cum suntem, deşi suntem adeseori contradictorii, inegali” : [interviu].
În Punct de trecere. Baia Mare, Gutinul, 1995, p. 48.

Matei BROD
În avântul începutului de veac, cu greu se poate întâlni un ţinut în care arhaismul datinilor şi puritatea naturii continuă să dea un spectacol cu totul special. Acest străvechi colţ de ţară – Maramureşul – se găseşte în partea de nord a României şi nu-i de mirare că există pasionaţi ai arhitecturii care vin anume să cerceteze şi
să-i fotografieze lăcaşurile.
Maramureşul se arată ca o veritabilă cetate naturală, înconjurată de dealuri şi munţi, precum Rodna, Ţibleş, Lăpuş, Gutâi sau Maramureşului. Cântate în versul popular, îndrăgite de localnici şi admirate de vizitatori, două râuri, Vişeu şi Iza, sunt repere emblematice ale nordului de ţară. Apele lor se varsă în Tisa. Valea Izei şi valea Vişeului sunt, de altfel, două dintre cele mai importante axe turistice ale Maramureşului.
Oaspeţii meleagului se vor opri totdeauna în loc, să admire veşmintele localnicilor purtate adesea nu numai la sărbători, ci şi în zile obişnuite. Costumul maramureşean poate fi recunoscut dintr-o mie. El exprimă caracterul oamenilor: vitalitatea, optimismul, simţul estetic deosebit.
Maramureşul este şi o ţară a porţilor din lemn, porţi măreţe, ca nişte arcuri de triumf, susţinute pe patru stâlpi, sculptate în sute de motive ornamentale – predomină semnul soarelui şi al frânghiei, simbolizând firul vieţii – toate reprezentând pentru maramureşean un fel de prag al lumilor: pe poartă intră tinerii căsătoriţi şi pruncii, tot pe poartă este purtat omul, mai târziu, către tărâmul cel veşnic.
Ca într-un nesfârşit şi magic ceremonial, Maramureşul, indiferent de anotimp, îţi etalează un adevărat regal al misterelor, cu legende despre femei de pe celălalt tărâm – care se arată ziua, prin luminişuri de pădure – cu cântece şi dansuri care urcă pământul până în cer, cu oameni care exersează de multă vreme arta ospeţiei şi a mitologiei. Căutaţi acest meleag, cât încă mai este teafăr…

Brod, Matei. Maramureş.
În România pitorească, nr. 412, aprilie 2006, p. 16, 17.

Angela BUCIU
În costumele lor superbe, maramureşenii sunt cu toţii nişte nobili, nu nişte ţărani truditori! De altfel, lucrurile cele mai simple sunt şi cele mai frumoase. La noi, în Maramureş, până şi podoabele sunt simple! Înainte vreme, pe la noi veneau nişte italieni să cumpere sare de la Ocna Şugatag; ţin minte că aveau de vânzare mărgele din corali. Tata mi-a spus că nişte vecini şi-au vândut câteva vite din grajd ca să poată cumpăra mărgele pentru fetele lor… Frumuseţea, pe la noi, e împodobită tot cu frumuseţe, şi orice părinte e gata de sacrificii pentru binele copilului său, darămite când copilul a crescut, e gata de măritat sau de însurat şi tinereţea îi înfloreşte obrajii! Maramureşenii sunt oameni demni, dintr-o bucată, şi mândri. Şi asta pentru că Maramureşul este o ţară de descălecători, aici a haiducit Pintea Viteazul, a cărui baladă o cânt cu tot sufletul…

Claudiu Ionescu. Angela Buciu: „Mama m-a făcut
anume, ca să pot hori la lume” : [interviu].
În Formula AS, 10, nr. 415, mai 2000, p. 16-17.

Tit BUD
Veţi vedea că nobilii din Maramureş sunt descendenţii voievozilor celor mai vestiţi şi ai cnezilor de mare renume, din care au fost mulţi preoţi.
Veţi vedea cum că nobilii au ridicat mănăstiri şi biserici, au avut pe episcopii săi şi au susţinut preoţi, câteodată şi mai mulţi câte într-o parohie – da, pentru că familiile nobile îşi aveau preoţii lor aleşi din sânul lor.

Bud, Tit. Date istorice despre protopopiatele, parohiile şi mănăstirile române din Maramureş din timpurile vechi până
în anul 1911. Gherla, Tipografia diecezană, 1911, p. IV.

Gheorghe BUDEANU
(Republica Moldova)

Maramureşul este dragostea românilor de pretutindeni.
Din Maramureş au descălecat străbunii noştri.
De acolo îşi trag obârşia înalte feţe bisericeşti prin gura cărora Dumnezeu vorbeşte în limba noastră.
Maramureşul este centrul geografic al Europei.
În Maramureş bărbaţii şi acum pleacă la coasă îmbrăcaţi în haine naţionale.
Dar Maramureşul mai este şi ţara civilizaţiei lemnului, călcâi de vatră veche printre pădurile căruia întâlneşti chiar şi azi multe case şi biserici construite din lemn. Şi încă multe cruci, troiţe…
De câte ori talpa-iadului îşi voma întunericul peste Ţara Românească, de atâtea ori din Maramureş „descălecau” pretutindeni luminatele troiţe care ne ocroteau credinţa în adevăr şi dreptate. În jurul lor, ca în jurul lumânărilor, neamul nostru s-a întregit şi se mai întregeşte ca să ajungă un bocet, sau o doină, sau o troiţă atârnată de tristul bulgăr de pământ care astăzi este tot mai fugărit, tot mai hăituit prin Marele Univers…
Troiţele Maramureşului sunt mântuirea, dar şi învierea noastră.
Cică politica totdeauna duce lumea la dezbinare, cultura – la unire, iar credinţa te întăreşte în faţa lui Dumnezeu. Troiţele Maramureşului împletesc în ele sacrul şi profanul, sunt o îmbinare de religie şi cultură…

Budeanu, Gheorghe. Credinţa Maramureşului.
În Literatură şi artă (Chişinău), nr. 4, 24 ianuarie 1991, p. 1.

Ioan BUDUCA
Sunt două lucruri care mă ţin legat de Maramureş: unul – familia; doi – nostalgia mea după oamenii liberi pe care Maramureşul i-a avut întotdeauna, pe care-i are şi astăzi; dovadă că nu s-au schimbat, că nu s-au prostit (ca alţii) în ultimii cinci ani.
Dacă prin cultură înţelegem o tradiţie şi nu doar fenomene strictamente culturale, atunci putem spune că Maramureşul este la fel de important în istoria României, pe cât de importante au fost şi au rămas mănăstirile şi bisericile lui. Vreau să spun că poţi să distrugi 50 de ani de istorie, forme exterioare ale tradiţiei, instituţii chiar, raporturi sociale ş.a., dar nimeni nu va putea vreodată să distrugă în Maramureş şi în mănăstirile lui (ca de altfel şi de pe restul teritoriului ţării) mentalitatea oamenilor de acolo şi nici modul lor de a fi.

Aura R. Intreviu cu Ioan Buduca.
În: Nord Magazin, [1], nr. 8, 24-30 aprilie 1995, p. 2.

Ion BURNAR
Valea Izei
Doamne, aici ai pus prea mulţi zei
prea multe universuri care ştiu să bată coasa
Doamne, du-mă la Biserica din Faţă
să-ţi văd faţa Ta pe chipul alor mei
Iza pe leagăne atârnate de cer
cât mai sigur cer, mama mea
mama ta
bărbaţii ştiu asta
şi intră devreme în brazdă
să nu-i prindă mândrele cu demâncarea
în colţul ochilor roua s-a uscat demult
atunci s-auzi din deal în deal
tu Mării, tu Ilea’
ce-i, măi Văsî’, măi Ioa’
hai până-ncoa’ nu mă duc
hai tu că nu-ţi fac nimic
dacă nu-mi faci pentru ce să mă duc?

Burnar, Ion. Tratat de aristologie.
Baia Mare, Proema, 2007, p. 43.

Augustin BUZURA
Maramureşul oferă argumentul unei civilizaţii străvechi. Aici se păstrează autenticul. Omenia şi ospitalitatea sunt componente moştenite nu construite de moment.
Aici este o ţară de lemn şi de omenie. Lumea are multe tipuri de civilizaţie. O civilizaţie a lemnului este rară chiar pe planetă. Iată în Maramureş există în toată splendoarea ei. Maramureşul e viu. O casă, o biserică se fac sub ochii străinului. Miracolul îl vede cu ochii, în desfăşurare, nu numai în muzeu.
Poate nu ne dăm toţi seama dar Maramureşul este, în felul lui, unic în lume. Cine ajunge în Maramureş va înţelege mai uşor de unde venim…

Pârja, Gheorghe. Augustin Buzura: „Maramureşul oferă argumentul unei civilizaţii străvechi” : [interviu].
În Graiul Maramureşului, 11, nr. 2816, 12 iulie 1999, p. 5.

Boris CARAGEA
În altă ordine de idei aş mai aminti porţile maramureşene, renumitele porţi ale acestor locuri. Pe sub ele parcă pătrunzi într-o cetate ce înfruntă vremea. În urma acestor revelaţii pe care le-am avut, am înţeles mai bine arta lui Vida Gheza şi în special expresivitatea monumentelor care-i poartă semnătura.

Matei, Petre. Caragea, Boris: „Vechi şi statornice legături afective există între acest minunat colţ al ţării, Maramureşul, şi mine…” :
cu Boris Caragea despre un itinerar maramureşean.
În Pentru socialism, 17, nr. 4109, 8 aprilie 1967, p. 3.

Lucy CASTLE
(Marea Britanie)
Am cutreierat mai multe oraşe şi sate transilvane. În sfârşit, am ajuns în Maramureş. Şi mi-am dat seama că din acest loc se trage melodia care m-a fascinat la Londra. Când am venit a doua oară în România am ales Maramureşul. Şi am rămas să-l învăţ, să trăiesc alături de oamenii lui.

[…]

Pot să spun că m-am specializat în Maramureş. Acum pot deosebi, fără dificultate, felul cum se cântă pe o vale sau alta. Ştiu care este o melodie de pe Mara, care de pe Cosău, ori Iza.
[…]

Pe mine mă interesează acest fenomen al improvizaţiei care a dus faima ceteraşilor maramureşeni, care strică toate regulile de muzică clasică. Trebuie să ne raportăm altfel la aceşti oameni, pe care de multe ori nu-i bagă nimeni în seamă. Ritmurile lor sunt profunde şi încă necercetate.
[…]

Când am revenit în Maramureş, în urmă cu o săptămână, mi-am dat seama că nu am experienţa reîntâlnirii cu Maramureşul după o absenţă mai lungă. Pe lângă o emoţie adâncă mi-a provocat o stare care nu o pot explica nici în limba engleză şi nici în limba română. Sunt munţii şi dealurile, aerul şi apa, mâncarea naturală. Şi evident oamenii.
Mi se schimbă corpul şi sufletul când sunt aici. Natura de aici e miraculoasă.

Pârja, Gheorghe. Castle, Lucy: „Îmi trăiesc viaţa în lumina Maramureşului” : [interviu] În Dialoguri cu ferestre spre Nord.
Cluj-Napoca, Limes, 2005, p. 83, 86.

Ramona CAZACU
Obişnuiţi cu o publicitate care oferă vacanţe în locuri cât mai îndepărtate de zgomotul civilizaţiei şi al unei lumi într-o perpetuă mişcare, amatorii de turism sunt întâmpinaţi deseori cu o ofertă despre care oricine crede că ştie ceva: Maramureş. Şi totuşi, se vorbeşte atât de mult despre această zonă, dar ea este atât de puţin cunoscută. Pentru că cine nu ştie cum e acolo, şi nu a simţit vreodată candoarea şi farmecul maramureşenilor, nu poate înţelege, oricâte rânduri frumos ticluite ar citi sau la oricâte discuţii despre Maramureş ar participa. Dar nu e totul să fi fost în Maramureş şi să fi străbătut şoselele de la un capăt la celălalt, iar la sfârşitul călătoriei să marchezi un punct pe hartă şi să spui: „Am fost şi acolo!”. Pentru că în Maramureş nu e loc nici pentru turismul de masă, şi nici pentru călătorul neavizat.
Doar străbătând satele cu rucsacul în spate, discutând la fiecare pas cu locuitorii şi admirându-le graiul şi înţelepciunea poţi pătrunde tainele ce se ascund aici, în acest adevărat „muzeu viu”, aşa cum i se mai spune Maramureşului. Mai exact, am spune că e nevoie să „simţi” ritmul acelei vieţi, ca să înţelegi de ce Maramureşul e atât de special.

Cazacu, Ramona. Maramureş – „ţara” de dincolo de munţi.
În Vacanţe & călătorii, nr. 59, noiembrie 2004, p. 6-7.

Emilia CĂLDĂRARU
Eglogă maramureşană
Du-mă-n oraşele tale de Lemn,
Cu case rezemate pe umeri de pădure.
Desculţi de noi să trecem
Sub ‘nalte porţi de Lemn,
Spre veacuri de nădejdi neînnoptate.
Sorii de Lemn din stâlpii de pridvoare
Ne vor nimba cu suflet rămuros,
Chipuri de Lemn de pe cernite troiţi
Ne vor sfinţi cărarea la răscruci,
Turle de Lemn şi clopote de Lemn
Vor săgeta în noi un cer înalt,
Bucium de Lemn, cu gornic glas de Lemn
Va cere amiaza mântuirii noastre,
Scorburi de Lemn, pe orice trunchi de Lemn,
Ne vor chema spre adâncimi de gând,
Funii de Lemn, încercuind fântâni,
Ne vor lega de hora nesfârşirii.

Du-mă în Ţara-de-Lemn,
În Ţara-Eternă.

Căldăraru, Emilia. Seară de suflet.
Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 35-36.

Doru CĂPĂTARU
Am purces spre „ţara republicilor de lemn” animaţi de gândul descoperirii sau redescoperirii realităţilor voievodale ale întâiului descălecat, unde s-a păstrat nealterat sufletul împărătesc al neamului românesc… „Maramureşul nostru” asupra căruia s-au întins atâtea pofte deşarte, după cum remarca marele Iorga, fiu al „cuvântului născut din grai”, este una din constantele dăinuiri prin milenii a identităţii naţionale. Purtând în inimă aceste imagini, desprinse parcă de pe Columna Traiană, i-am găsit pe maramureşeni aciuaţi în cetatea lor de românism şi purtând pe umeri, împreună cu munţii lor, dulcea povară a unei istorii unice, cetate în care ei înşişi au fost deopotrivă împăraţi şi supuşi, s-au veselit şi lăcrimat sub peticul de cer albastru ce-a fost numai al lor. Nu s-au despărţit de albastrul de cer nici măcar în marea trecere în împărăţia veşniciei, punându-l pe crucile ce le veghează somnul vesel.
Dacă vreţi să vă cufundaţi într-o „ţară” a formelor monumentale în lemn, mari cât sufletul creatorilor lor, mergeţi în Maramureş!
„Mereţi” în Maramureş, „mereţi” la Sighet şi, neapărat, pe dealul Dobăieş, unde cerul se sprijină pe crucea cea bătrână şi „blagorodnă” a bisericii neamului românesc, rostogolindu-şi soarele mare cât o pită maramureşeană peste umerii caselor, în scurgerea implacabilă a vremii…!

Căpătaru, Doru. Muzeul etnografic Sighetul Marmaţiei
„Hronicul şi cântecul vârstelor Maramureşului nostru”.
În România turistică, 68, nr. 188-189, mai 2004, p. 48,50.

Radu CÂRNECI
Maramureşul din suflet
Acele clipe de toamnă cu zei
şi zeiţe dintr-o ceaţă de gând
acele ierburi albastre acei
cai în văzduh aşteptând

Acei munţi cu femeile lor
acei bărbaţi de putere
bisericile cu turle de dor
clopotele-n imnuri severe

Acele cântece în ţipăt păgân
uluindu-l pe Dumnezeu
luna cu minunatul ei sân
peste cimitirul ateu

Bătrânul acela de timp revolut
în ochi cu adâncul de soarte
şi porţile vieţii spre chipul de lut
neteama aceea de moarte

Acele ape, curcubeu dureros
amurgul acela de sânge
şi omul de taină răstignit prea frumos
şi sufletul meu care plânge…

Cârneci, Radu. Scrieri. Vol. 1: Arborele memoriei.
Bucureşti, Orion, 2004, p. 256.

Mariana CEAUŞU
Ţara matcă
„Maramureşul este pentru voi prilejul de a fi unici”
Prof. Nambara
În Maramureş,
a păstra
e o întâmplare
de zi cu zi.
E lunea, marţea, miercurea locului,
e ştiinţa din bătrâni
trecută din tată în fiu
peste vremuri.

În Maramureş,
a veghea
e o datină,
o pecete, un talisman
purtat neîntrerupt
din uncheş în nepot.

Maramureş,
„Sat primordial”
Sorginte de Ţară,
Zăcământ, izvor, început,
Uriaşă putere a începutului.
Locul unde oamenii s-au statornicit
pentru veşnicie, nemurind,
cu ceea ce au fost
cu ceea ce vor fi
peste veacuri.

De aici,
Din Ţară în Ţară
nu s-a plecat
nu s-a pribegit
Aici s-a rămas pe viaţă
s-a rămas pe vieţi.
Dăinuirea e un har al locului
ce-şi rămâne mereu credincios.

Când clădesc,
maramureşenii „durează”
se statornicesc
se lipesc pământului
când clădesc,
ei îmbucă lemnul cu lemnul
întocmind aşezări fără seamăn
în care copacii
rămân ai pădurii
cu sevele lor,
cu cercurile lor de ani
sporite mereu
din smerenia privirii.

În casele Maramureşului,
arborii rămân vii
respiră şi cresc
dând frunză veşnică
şi floare veşnică.

În porţile Maramureşului
porţile care au prins rădăcini
te aşezi şi rămâi
O oprire lungă de-o viaţă
o oprire lungă de vieţi.
Ele poartă semne
Ce menesc de bine şi rod,
Semne de fălnicie
lăsată moştenire peste ani.

Porţile Maramureşului
îţi spun şi ele
că a dăinui nu-i o poveste,
ci o lege a locului,
o strigătură purtată din om în om
din poartă înaltă
în poartă înaltă.
Un chiot rămas în dealuri…

În Maramureş,
te întâlneşti mereu cu rubedenii,
cu Bogdan, Cu Dragoş, cu Gelu,
cu înfăptuirile lor
petrecute cândva,
nu prea demult
şi aflate mereu
pe buzele tuturor.

În Maramureş,
totul se desfăşoară
într-un prezent continuu
căruia nimeni nu s-a gândit
să-i spună vreodată trecut.
Întâmplările de azi
şi întâmplările de ieri
sunt fără de moarte,
căci sunt purtate neabătut
către mâine.

De aceea poate
copiii sunt aici la mare preţ
ei, care duc mai departe
întâmplările de demult.

Copiii Maramureşului
se numesc „coconi”
căci sunt os „împărătesc”
de ţăran-voievod
mândru de spiţa lui.
Ei sunt purtaţi în straie scumpe,
adormiţi în leagăn cu chenar frumos
în cântec cu vorbe străvechi
aduse din străbuni în părinţi.

Copiii mi-au fost vornicei
În Ţara în Ţară
Ei m-au purtat prin satele lor
chiuindu-şi bucuria peste văi
şi vestindu-mi sosirea
ca unui oaspete de seamă
Ei mi-au arătat
Casă de casă,
Lăcaş de lăcaş
Ţintirim de ţintirim.

Cu vorbele lor de demult
învăţate de la uncheşi
şi neuitate.
Ei mi-au umplut braţele
cu flori şi poame din livezi
cu bucurie ghiduşă de oaspeţi
moştenită din străbuni.

Ei, pruncii Maramureşului,
învăţaseră pe de rost
lecţia de curăţie
de credinţă şi de smerenie
a locului.

De la ei am înţeles
că aici oamenii nu îmbătrânesc
lângă datinile lor mereu tinere
lângă casele lor înnegrite de ploi
care nu intră niciodată în paragină
pentru că n-au timp să moară
renăscând mereu
din credinţa celor ce le locuiesc
şi le-au locuit din timpuri.

Am fost şi m-am întors mereu
în Ţara-matcă
în sorgintea de ţară
ce nu-şi seamănă decât sieşi
şi unde te simţi neîncetat
un „mădular al întregului”.

Am fost în Ţara-matcă,
Unde mă întorc iarăşi şi iarăşi
Spre a-mi găsi izvoarele
ca pe o dragoste de părinte
ce mă aduce fără încetare
la matca din care am purces.

Ceauşu, Mariana. În Steaua, 32, nr. 8, august 1981, p. 7.

Dorel CHERECHEŞ
Maramureşul a reprezentat şi reprezintă un punct semnificativ, de referinţă în conştiinţa românească. O neasemuită îngemănare de frumuseţi şi particularităţi ale cadrului fizico-geografic, de la piscuri înălţate cutezător la liniştea câmpiilor de luncă, conferă cuverturii forestiere a reliefului valori existenţiale cu implicaţii dintre cele mai felurite în viaţa economică şi socială a comunităţilor umane.

Cherecheş, Dorel. Gestiunea durabilă a pădurilor din Maramureş. Cluj-Napoca, Editura „Dragoş Vodă”, 1999, p. 39.

Ioan CHINDRIŞ
Mi-am reamintit binecuvântata căldură cu care Maramureşul îşi primeşte fiii şi oaspeţii cu gânduri curate, în zilele când – călător mirat şi fragil – mă lăsam cotropit de frumuseţea dură, ostentativă a unui ţinut angajat din plin în caruselul geografiei şi istoriei. Piramide albe de munţi îşi spălau în răstimpuri fruntea de neguri, creneluri fragile îşi răsfăţau minute în şir frăgezimea în razele unui soare ce nu atinge meandrele serpentinelor, pentru ca din nou să se ascundă în pâcle scămoase, fantastice.

Chindriş, Ioan. Triunghiul de nord.
În Tribuna, 12, nr. 9, 27 februarie 1968, p. 4.

Ion CHIRIAC
Maramureşeanca
Înfloresc în Maramureş cireşii
Apele curg altfel decât la Moldova, spre nord
Îţi caut ochii să-i beau printre deşii
Paşi ai acestui primăvăratic acord.

Grabnica-aprindere-a inimii!…
Dragoste-n timp străbătând!…
De dorul tău cuprins, când va fi linişte,
Mă vei auzi în Moldova plângând.

Chiriac, Ion. În Iaşul literar, 14, nr. 7, iulie 1963, p. 36.

Dumitru CHIRIŢOIU
Maramureşul, acest ţinut sfânt al pământului românesc, se întinde în partea de nord a Carpaţilor Orientali care, prin lanţul munţilor Rodna – Carpaţii Vulcanici de nord şi Munţii Maramureşului, închid cea mai mare depresiune a acestora: Depresiunea Maramureşului.

[…]

Din perspectiva istoriei, „Ţara Maramureşului” este o străveche vatră românească locuită din timpuri imemoriale.

[…]

Majoritatea covârşitoare a satelor din Maramureş sunt dintotdeauna româneşti, locuitorii acestora având statut de oameni liberi, la care s-au adăugat rangul de nemeşi, adică de mici nobili.

Chiriţoiu. Dumitru. Sighetul Marmaţiei.
În România turistică, 68, nr. 188-189, mai 2004, p. 24.

Gheorghe CHIVU
Maramureşeană
Noi nu ne tragem de la Râm
Nici n-am venit din alt tărâm;
Noi n-am visat în tâlcuri varii
Acelaşi vis cu cronicarii.
Goruni, fârtaţi cu fraţii ulmi,
În veci de veci aici pe culmi,
Ţinut bătut de vântul scit,
Furtunile nu ne-au clintit
Potop, austrul plin de ploi,
S-a dus şi am rămas tot noi
Şi am rămas, proverb bătrân,
Cu pietrele care rămân.
Păduri şi codri de argint
Cu zările pe-aici cuprind,
Păduri şi codri de aramă
Doar nouă tată ni-s şi mamă
Iar celor ce-au venit prădând,
Nici lespede şi nici mormânt,
Ci numai pulbere şi vânt!
Oricât din cer tunat-au norii,
Noi, cei din veac nemuritorii,
Nu ne-am slăvit cotropitorii.

Noi nu ne tragem de la Râm,
Noi n-am venit din alt tărâm!

Chivu, Gheorghe. În Nord ’75 : Pagini maramureşene.
Baia Mare, [s.n.]1975, p. 41.

Mihai CIMPOI
(Republica Moldova)

„Toţi românii au pogorât din Maramureş”, spunea undeva Eminescu, pecetluind un adevăr cu aer de legendă şi totodată de realitate concretă.
Maramureşul este astfel o cetate naturală, un simbol al rezistenţei, continuităţii şi demnităţii, un palladium al românismului originar, care a ridicat blazonul nobleţei sub formă de munţi numiţi cu străvechi nume.

Cimpoi, Mihai. În Maramureş : tezaurul din centrul geografic al Europei. Baia Mare, Proema, 2003, p. 7.

Adrian CIOROIANU
Am venit în Maramureş cunoscând numai istoria acestor locuri. O istorie foarte interesantă: în fond, de Maramureş este strâns legată istoria Transilvaniei, dar şi istoria Moldovei. Ca să nu mai vorbim despre faptul că istoricii spun că în Maramureş încă mai dăinuie multe dintre vestigiile dacilor de altădată. O zonă mai pură din punct de vedere etnic şi naţional. Asta este ceea ce ştiam în 2003, când am venit pentru prima oară aici. Ca apoi să descopăr […] un colţ de Românie care îşi păstrează resursele, îşi păstrează specificul cu încăpăţânare, dar şi cu farmec. Acesta este, în fond, farmecul României: faptul că Craiova de unde vin eu sau Timişul unde sunt parlamentar sau Maramureşul în care ne aflăm acum nu sunt asemănătoare. De asta cred eu că experimentul comunist a fost un fiasco: comuniştii au încercat să ne facă să semănăm toţi. E drept, mai vezi blocuri cenuşii care sunt şi în Baia Mare şi la Sighet ca peste tot în ţara asta. Dar dacă umbli prin casele şi curţile ţăranilor din Maramureş, aici vezi porţi pe care nu le vezi nicăieri altundeva, vezi „prepeleacul” cu oale pe el şi mesajul lui nu îl găseşti nicăieri în altă parte etc. Există, aşadar particularităţi ale acestei zone. Am văzut lucruri frumoase în Maramureş, am văzut şi lucruri dramatice. În fiecare vară am ajuns şi la Sighet, la Memorial. La închisoarea unde au murit oameni politici şi oameni de cultură. Şi îmi dau seama că, dincolo de frumuseţea naturală a acestor zone, acestea sunt zone în care s-a scris istorie. Iar pentru un profesor de istorie acesta este un aspect care interesează în mod deosebit. Am întâlnit şi oameni absolut particulari în Maramureş, oameni cu totul şi cu totul speciali, atât din domeniul culturii, cât şi din cel al politicii. Oameni mândri că vin din Maramureş. Ceea ce este foarte important: să fii mândru de locul din care pleci pentru ca apoi să te simţi acasă peste tot în ţara asta…

Pop Ramona-Ioana. Adrian, Cioroianu: „Cea mai mare ambiţie pe care o poate avea un om: să nu-i dezamăgească pe oamenii
pe care îi preţuieşte!” : interviu cu istoricul Adrian Cioroianu.
În Graiul Maramureşului, 17, nr. 4655, 18 iulie 2005, p. 1, 3.

Florida CLONARU
Ce poate fi mai frumos, spre exemplu, decât Maramureşul „simbol de civilizaţie” şi cultul său pentru sculptură, spaţiul unde privitorul rămâne fascinat de perfecţiune, fiind martorul unui meşteşug împărtăşit din tată-n fiu, cel al „porţilor brodate în lemn” sau dimpotrivă, tradiţiile păstrate-n „sipetul local”, evidenţiate în zonă, ori de câte ori este necesar în cadrul sărbătorilor populare ce se derulează an de an. Prin promovarea ideii de turism în „teritoriul rural”, s-au câştigat numeroşi adepţi în special prin prospeţimea şi autenticitatea pe care-o degajă această activitate şi prin scopul extrem de generos pe care-l propune.

Clonaru, Florida. Agroturismul şi turismul rural din România.
În România turistică, 68, nr. 184-185, februarie-martie 2004, p. 29.

Cristian COCEA
Bine ai venit, călătorule, în misterioasa Ţară a Maramureşului, cuib de şoimi clădit pe steiuri de piatră! Aici, frumuseţea sălbatică a locurilor îţi taie răsuflarea, iar oamenii au feţe aspre, bănuitoare… Aici, bisericile de lemn, închinate lui Hristos, poartă semne păgâne, precum Luna şi Soarele, iar pe porţi se încolăceşte Arborele Vieţii. Aici, cele mai multe automobile au numere de Italia şi Franţa, aduse de tinerii care lucrează „afară”, iar femeile mai spală cergile de lână la „vâltoare”, o instalaţie milenară, sub cerul liber. Aici, bătrânii în costum popular, pe bicicletă, te salută cu: „Lăudăm pe Iisus!”, la care se răspunde, „În veci, amin!” E locul în care Modernitatea îşi rupe dinţii, în lupta cu Arhaicul. E ţara uriaşilor din vechime, aliaţii lui Harap-Alb: Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră…

[…]

După ce aţi văzut bisericile vechi ale Maramureşului, mergeţi la Bârsana, pentru minunile noi ale arhitecturii! Complexul mănăstiresc de aici întrece orice închipuire… Lucrările au început în 1993, un an mai târziu sosind aici călugăriţele de la Mănăstirea Râmeţ. Ansamblul monahal cuprinde obiective monumentale: Biserica mănăstirii, Casa cu chilii şi paraclis, Altarul de vară, Poarta mănăstirii, Turnul-clopotniţă, Casa meşterilor şi Casa artiştilor, toate construite din lemn şi piatră, aşezate măiestrit, legate prin alei pietruite, străjuite de o mare de flori.

[…]

Cum trăiau maramureşenii în urmă cu un veac? Mai multe muzee din zonă vă invită să călătoriţi în timp, ca să aflaţi răspunsul… În Dragomireşti, opriţi-vă la Muzeul Ţărăncii Române, amenajat într-o casă veche, tradiţională, cu pământ pe jos, vegheată de un ciudat Pom cu Oale, un arbore desfrunzit, ale cărui ramuri poartă atârnate tot felul de cratiţe şi ulcele, semn că acolo este „fată de măritat”. Veţi vedea obiecte şi mobile vechi, ştergare, ceramică populară, icoane pe sticlă.

Cocea, Cristian. Maramureş în Ţara Uriaşilor din vechime. În Ghidul României misterioase. Piteşti, Paralela 45, 2005, p. 125, 136.

Gheorghe COMAN
Fiecare comună, fiecare sat din Maramureş îşi are istoria sa, istorie bogată în fapte de viaţă, reflectate în documente, tradiţii şi urme străvechi.
Maramureşul, plai de dor şi de baladă, este o regiune alcătuită din văi, dealuri, râuri şi munţi împăduriţi, care străjuiesc falnic ţinutul de sus al ţării.
Maramureşul este o veche provincie românească, locuită de dacii care au venit în contact cu civilizaţia romană. Locuitorii acestor meleaguri sunt oameni dârji, încercaţi adesea de valurile vieţii. Numai cutezanţa şi înţelepciunea i-au făcut rezistenţi în faţa istoriei.

Coman, Gheorghe. Moisei – străveche vatră românească.
Cluj-Napoca, Limes, 2004, p. 7, 232.

Mihai CONDRUŞ
Maramureşul este şi a fost întotdeauna un ţinut sărac. Maramureşul a fost un ţinut sărac chiar în acele vremuri, dacă nu de belşug, dar cel puţin de normalitate economică care au precedat războiul.
Este de ajuns să te plimbi prin Ardeal şi să treci din judeţele de dincoace de munţi, peste dealul Gutâiului, în Maramureş, ca să-ţi dai seama de deosebirea de stare a oamenilor, a gospodăriilor şi a vitelor.
Maramureşul a fost totdeauna un ţinut sărac şi a trăit mai ales din industria lemnului, pentru că celelalte industrii erau, ca să zic aşa, accesorii. În Maramureş agricultura şi creşterea vitelor a fost totdeauna fără spor. Oamenii zgâriau petecele de pământ pe care le puteau cultiva, creşteau vite, mai ales în părţile acelea ale Tisei, care ne-au rămas nouă, pentru trebuinţele lor, aşa încât câştigul propriu-zis şi-l asigură populaţiunea prin munca la pădure.

Condruş, Mihai. Mizeria Maramureşului.
Bucureşti, 1932. p. 27.

Cornel Radu CONSTANTINESCU
Poate că mai ales în Maramureş lemnul rodeşte mereu, sub două implacabile instanţe: natura ce învăluie şi conferă o anume substanţă şi un anume profil vieţii, iar cealaltă, memoria unei civilizaţii specifice construită secole de-a rândul din ceea ce a oferit pădurea, de la cele practice până la cele înalt spirituale. Maramureşul a simţit şi a gândit prin lemn, şi-a perpetuat existenţa prin lemn, în forme de certă originalitate.
Maramureşul construieşte: case, porţi, unelte, obiecte, dar mai construieşte din lemnul pădurilor sale embleme ale frumosului, embleme ale virtuţilor sale perene. El construieşte mereu cu simţul eternităţii şi nu al pasagerului, din îndemnul unei moşteniri străvechi. Căreia ziua de astăzi îi adaugă străluciri noi. Maramureşul nu-şi uită pecetea ţărănească, făcându-ne să n-o uităm nici noi, să medităm o clipă asupra faptului că un copac poate fi şi un arbore genealogic, un îndemn de a ne reîntoarce cu sufletul către condiţii originare ca spre liniştitoare certitudini. Ştim măcar cu siguranţă, de unde venim şi că putem fi aceiaşi în curgerea destinului nostru istoric.

Constantinescu, Cornel Radu. Lemn de Maramureş.
În Contemporanul, 1881, nr. 46, 15 noiembrie 1985, p. 6.

Georgeta CORNIŢĂ
Maramureşul a dezvoltat şi a conservat într-un spaţiu relativ închis o cultură spirituală cu particularităţi ce o integrează şi o individualizează concomitent în ansamblul culturii româneşti.
Expresia culturală este marcată de potenţialul creator al maramureşenilor, oameni de o simplitate firească, integraţi într-un spaţiu natural de excepţie, ale cărui reflexe se regăsesc în spontaneitatea comportamen¬tului social şi în întreaga lor spiritualitate.
Muntele, alternanţa deal-vale, izvoarele repezi, pădurile întinse, frumuseţea de neexprimat a spaţiului în care trăiesc sunt transfigurate nu numai în cuvânt, dar şi în costumul lor, în arhitectura caselor şi a bisericilor, în porţile mari, ca de cetate, care, paradoxal, reprezintă o prelungire a spaţiului deschis şi nicidecum închiderea lui, izolarea.
Într-un asemenea spaţiu, simplitatea este necesară, iar spontaneitatea este o stare de spirit. Îngemănate, ele devin sursă a unei culturi profunde în esenţa sa.
Limba vorbită în acest spaţiu aparţine graiului maramureşean care corespunde amintitei stări de spirit, aşa cum se întâmplă şi cu creaţia folclorică. Spontană, concentrată, mereu actuală şi dinamică, reflectând generos sentimentele umane fundamentale, aceasta este, în esenţă, lirică. Basmul, balada sunt specii pe care maramureşeanul le simplifică, le transformă în liric sau le evită. Probabil pentru că prezentul, trăirea momentului sunt mult mai importante în concepţia creatorului popular, care deschide spre liric nu numai aceste specii, dar şi pe cele de tip ritualic cum sunt colindele, bocetele, cântecele de nuntă sau cele de leagăn.
Întoarcerea spre Maramureş înseamnă pentru noi mai mult decât o simplă revenire la matca spiritualităţii româneşti. Înseamnă o profundă şi adevărată recu¬noaştere a capacităţii acestui etnospaţiu de a reflecta perenitatea socioculturală a grupului ce-şi găseşte sprijin în primul rând în spontaneitatea trăirilor şi în realităţile naturale ce-l înconjoară, dar şi într-o înţelepciune şi un bun simţ ce derivă din respectul faţă de tradiţie şi trecutul său voievodal.

Corniţă, Georgeta. Paradigme ale expresivităţii în lirica populară nerituală din Maramureş. Baia Mare, Umbria, 1997, p. 5-6.

Miron COSTIN
Şi au o limbă mult mai frumoasă şi mai apropiată de cea italiană, mai ales maramureşenii; ei nu sunt supuşi nimănui, liberi, nu slujesc până azi nici unui stăpân.

Costin, Miron. Opere. Vol.1. Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1965, p. 255-256.

Viorel CREŢU
Viaţa muzicală a Maramureşului îmbină, într-un amestec fericit în complexitatea sa, specificul local, tradiţia folclorică păstrată în forme exemplare pentru arhaicitatea lor, cu iniţiativele, meritoriu concretizate, de primenire şi de dezvoltare a datului cultural-istoric în funcţie de coordonatele vii izvorâte dintr-o realitate vie, dinamică. Transpusă în termenii educaţiei muzicale, afirmaţia de mai sus înseamnă dozarea „mixturii” între moştenirea folclorică, de o uimitoare forţă şi nealterată păstrare în contextul civilizaţiei mass-media (asupra originalităţii acestui ethos popular nu mai insistăm aici), cu tradiţia muzicii culte (nu trebuie uitat că, în judeţ, şi-a desfăşurat activitatea o puternică filială a societăţii „Astra”); multe din corurile ţărăneşti existente astăzi sunt continuatoare ale unor vechi formaţii iniţiate de minţile luminate în vremuri de imensă importanţă pentru dăinuirea românilor ca entitate etnică distinctă.

Creţu, Viorel. Viaţa muzicală a Maramureşului.
În Cântarea României, nr. 3, martie 1984, p. 45.

George CRISTEA
Iar poziţia Maramureşului în centrul Europei este atestată, printre altele, de prezenţa a două borne-monument, apropiate ca amplasare, dar ridicate la interval de circa o sută de ani. Monumentele se află situate la aproximativ 20 km la est de Sighetul Marmaţiei, în satul Trebuşani, astăzi Dilove, actualmente în Transcarpatia, Ucraina. Primul monument a fost construit în 1875 de către societatea geografilor din Austro-Ungaria şi are o inscripţie în limba latină, în timp ce al doilea monument este recent, din 1977 când localitatea făcea încă parte din Uniunea Sovietică şi conţine o inscripţie în limba rusă. Pe ambele borne se menţionează acelaşi lucru şi anume, că monumentul respectiv marchează centrul Europei, iar cel nou precizează şi spaţiul la care se referă: „de la coastele arctice ale Norvegiei în nord, până la litoralul Cretei în sud şi de la coasta irlandeză în vest, până la Munţii Urali în est.”

[…]

Istoria zbuciumată precum şi clima, nu întotdeauna foarte generoasă, şi-au pus amprenta pe sufletul maramureşeanului şi au dăltuit de-a lungul vremurilor un tip dârz, mândru, harnic şi cu frică de Dumnezeu, care a căutat să-şi organizeze viaţa recurgând la resursele locale, conducându-se după tradiţii. Destinul său s-a împletit atât de strâns cu natura înconjurătoare încât cronica Maramureşului pare scrisă nu pe hârtie, ci pe lemn, nu cu toc şi cerneală, ci cu dalta şi ciocanul. Construcţiile pe care le-a ridicat nu sunt numai bine făcute, solide şi durabile, dar reprezintă, multe din ele, adevărate opere de artă.
Monumentele care au adus celebritatea Maramureşului sunt, fără îndoială, bisericile de lemn şi vestitele porţi de intrare, specifice zonei şi totodată unice în România.
Prin armonia proporţiilor, precum şi cu perfecta lor încadrare în mediul înconjurător, bisericile creează ansambluri arhitectonice remarcabile, demne de toată admiraţia. Cu turlele lor suple, elegante, care se avântă spre cer parcă în intenţia de a-l străpunge, ele domină priveliştea şi sunt adevărate bijuterii de lemn în şiragul de frumuseţi pe care Maramureşul îl oferă vizitatorului.

[…]

Maramureş – o lume aparte în chiar centrul geografic al Europei, o civilizaţie unică din lemn şi piatră, un spaţiu în care divinitatea a revărsat cu dărnicie asupra oamenilor atâta bunătate, demnitate şi frumuseţe încât să poată rămâne ei înşişi în toate timpurile, în ciuda adversităţii istoriei.

Cristea, George; Dăncuş, Mihai. Maramureş un muzeu viu în centrul Europei. Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 2000, p. IX, XI, coperta a IV-a.

***

Există un colţ de ţară în România unde destinul uman s-a împletit atât de strâns cu acela al pădurilor dimprejur încât istoria a fost scrisă parcă nu pe hârtie ci pe lemn, unde tradiţiile s-au transmis parcă nu prin cuvinte ci prin semne încrustate pe trunchiuri de copac devenite porţi şi case şi unde credinţa strămoşească şi-a găsit expresia nu în catedrale de piatră ci în modeste biserici de stejar şi brad cu turlele însă înălţate până la cer.
Acest loc se cheamă Maramureş. Aşezat la hotarul de nord al ţării, el este închis de ramificaţiile vestice ale Carpaţilor răsăriteni ca-ntr-o îmbrăţişare protectoare, străjuit de codri seculari şi de munţi înalţi.

[…]

Dacă o călătorie prin aceste ţinuturi este, pentru un român, în primul rând evocatoare, pentru orice drumeţ îndrăgostit de frumos şi dornic de cunoştinţe – din orice capăt al lumii va veni el – Maramureşul este o fascinaţie şi o revelaţie.

Cristea, George. În ţara bisericilor de lemn.
Sibiu, Editura Mitropoliei Ardealului, 1989, p. 9, 50.

Andrei CRIŞAN
Când zici Maramureş!
Când zici Nord, ori Maramureş, fiinţa întreagă-ţi
Caută cerul şi crestele munţilor
Pipăie ochii apele clare, roua dimineţii,
Holdele de aur, auritele fructe,
Oraşele în splendoarea albă a răsăritului de zori,
Satele în haine noi înveşmântate,
Comorile între comori.
Când zici Nord, ori Maramureş, fiinţa-ţi întreagă
Tresaltă şi cântă.
Tu ai pădurile şi întreaga fire,
Tu cunoşti bătăturile tihnite, încărcate de rod.
Când le-am făurit pe toate?
Şi-ţi răspunzi simplu: Dintotdeauna, ieri şi ACUM!

Crişan, Andrei. Amalgam. Baia Mare, Umbria, 1998, p. 27.

Jean CUISENIER
(Franţa)
Culoare şi bogăţie: Maramureşul dă impresia unei „parade silvestre”, dar este de fapt ţara minelor de aur, de argint şi de cupru, ţara femeilor în costume multicolore, a bisericilor din lemn cu turnuri zvelte înălţate, a porţilor sculptate şi gravate. Ancestralitate şi credibil: se mănâncă încă mămăliga, fiertura de porumb, altădată de cereale a cărei origine o regăsim în timpurile preistorice; şi se crede încă în strigoi, în spirite care apar sub formă de cal, lup sau câine, pentru a-i tortura pe cei vii.

Cuisenier, Jean. Le feu vivant.
La parenté et ses rituels dans le Carpates.
Paris, PUF, 1994, p. 35.

Dimitrie DANCIU
Popas lângă Iza
Popas în miez de noapte
Lângă apa Izei, afunde,
Lângă apa amintirilor
Cu neadormitele unde.

Sub zăpezile lunii
Popas în prea lucii oglindiri,
Lângă anii copilăriei
Cu neîmpărtăşite iubiri.

Popas la ceas de cumpeni,
De huma natală aproape,
Lângă nesomnul fecioarelor
Când trece stihia pe ape.

Prin ierburi fără pace
Se pierde a pasului urmă;
Odată, la poarta tăcerii,
Vom face popasul din urmă.

Danciu, Dimitrie. Poezii.
Cluj, Dacia, 1973, p. 91-92.

Virgil DĂNCIULESCU
Maramureşul e unul din acele locuri care au avut o mare însemnătate în trecutul nostru. În Maramureş munţii au ferit satele şi oamenii de treceri vrăjmaşe, i-au ocrotit în vremi de cumpănă. Apărând locurile, oamenii au apărat datini, au păstrat comori de cântece, de dansuri şi legende, o înaltă spiritualitate.
Bibliografia maramureşeană e vastă. Succesele artei maramureşene au fost, pretutindeni unde ea s-a manifestat, enorme… Păşesc deci pe cărări bătute. Nu descopăr şi nici măcar nu cred că redescopăr nimic. Cred doar că am adunat informaţii despre Maramureş şi, la rândul meu, le-am redat. De ce? Pentru că am credinţa că Maramureşul trebuie cunoscut şi bine cunoscut.

Dănciulescu,Virgil. Elogiu.
În Magazin, 13, nr. 615, 19 iulie 1969, p. 1, 4.

Gheorghe DĂNCUŞ
Avem aici frumuseţi naturale şi bogăţii relative care i-ar putea face pe Maramureşeni proverbiali prin bogăţie şi mulţumire. Sunt, însă, prea puţin cunoscute şi prea puţin apreciate. Nu numai că nu sunt cunoscute de străini, dar nici măcar Maramureşenii nu şi le cunosc.
Ar fi interesant să se ştie câţi dintre intelectualii băştinaşi ştiu şi cunosc de visu frumuseţile naturale ale Maramureşului.
Câţi au urcat Pietrosul cel falnic, care cu maiestosul lui vârf, cu legendarele lui lacuri, domină ca un uriaş Carpaţii nordici, care este populat de capre negre şi de cocoşi de munte, care este înveşmântat cu rarissima floare a reginei (Edel Weis).
Câţi au suit ceilalţi munţi: Ţibleşul, Gutinul, Popivanul etc., care străjuiesc graniţele Maramureşului, care prin pitorescul lor, prin frumuseţea sălbatică atrag în fiecare vară echipe de vizitatori străini (germani, cehi).
Câţi ştiu şi au văzut că Valea Izei curge 18 km pe sub pământ (sunt numai câteva râuri subterane în toată lumea); că la poalele Pietrosului, unde se bagă în pământ, se varsă într-un produh (groapă) adânc de vreo 30 m; că pe blocurile de piatră din pereţii acestui produh sunt gravate citate şi nume ale vizitatorilor de prin diferite oraşe germane (Berlin, Leipzig etc.).
Câţi ştiu că din Poiana Botizei poţi trece în Ardeal, pe sub un munte, printr-un tunel natural care iese tocmai în minele din Băiuţ.
D-apoi nenumăratele izvoare de ape minerale, tămăduitoare – mai ales pitoreştile văi: Ţăjla şi Râul (Wasserul) – care, dacă ar fi puse în valoare, ar putea constitui staţiuni balneare şi climaterice neîntrecute.

Dăncuş, Gheorghe. Maramureşul pitoresc.
În Graiul Maramureşului, 1, nr. 5, 1 mai 1932, p. 1-2.

Mihai DĂNCUŞ
Maramureşul, această „cetate” naturală atât de bine conturată şi sub raport etnografic, se întinde astăzi pe o suprafaţă de 3.381 kmp, cu un relief diferit care coboară în trepte de la munţii înalţi de peste 2.000 m la dealuri şi coline.

[…]

Una dintre bogăţiile naturale cu perspective de valorificare modernă este multitudinea apelor şi izvoarelor minerale care se întâlnesc la tot pasul… Bogate în săruri minerale sulfuroase, cloruroase, carbogazoase şi iodate.

[…]

Zona munţilor înalţi este definită de aria munţilor Rodnei şi Maramureşului, de valea Vişeului cu afluenţii săi şi de izvoarele Izei. Forma de relief dominantă sunt munţii înalţi, cu platforme întinse, bogate în păşuni, culmi muntoase cu goluri alpine, grohotişuri, vârfuri ascuţite, zimţate, peisaje deosebite determinate de relieful glaciar şi periglaciar, cu numeroase lacuri glaciare.
Peisajul munţilor Rodnei şi Maramureşului permite practicarea excursiilor, a drumeţiilor. Pâraiele cu cursuri repezi, cu cascade, cu un fond salmonicol însemnat, şi numeroasele izvoare minerale adaugă potenţialului natural oferit de relief calităţi sporite, cu posibilităţi de cură şi de pescuit sportiv. Condiţiile climatice, prin durata lungă de strălucire a soarelui şi a menţinerii stratului de zăpadă, precum şi prin aerul curat de altitudine, creează condiţii optime pentru practicarea sporturilor de iarnă.
Flora este bogată, oferind exemplare rare – de la covorul de bujori de munte de pe versanţii nordici ai munţilor Rodnei la floarea de colţ, monument al naturii, ascunsă pe poliţele de calcare de pe Piatra Rea, Cearcăn şi Coman. Pădurile mari de brad şi molid adăpostesc o bogată faună cinegetică ce excelează prin animale mari.

[…]

Desigur, întregul peisaj geografic al Maramureşului este completat, de-a lungul văilor principale şi secundare, de aşezări cu o zestre etnografică şi folclorică deosebită, aşezări ce datează din epoci străvechi şi care, prin minunaţii oameni ai acestor locuri, au perpetuat în timp o cultură şi o civilizaţie populară ţărănească specifice, integrate armonios în spiritualitatea românească.

[…]

Zona etnografică Maramureş este o străveche vatră românească, cu istoria dăltuită în lemn şi piatră, în suflet şi în verb.

Dăncuş, Mihai. Zona etnografică Maramureş.
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986, p. 10-13.

***

Cititorul se va întreba probabil de ce iarăşi Maramureşul, iar Maramureşul…!!!
Răspunsul nostru, aşa cum l-am formulat în finalul conferinţei de la Paris, este simplu: „Maramureşul, această regiune situată chiar în centrul geografic al Europei, este şi o arie culturală cu caracteristici foarte bine delimitate, marcate de o graniţă proeminentă din punct de vedere psihologic; tot aşa de puternică ca unitatea sa geografică. Istoriceşte aceste hotare se regăsesc în documentele medievale sub denumirea de „terra”, adică „ţară”.
Deci, Ţara Maramureşului situată la atingerea, ciocnirea a două culturi şi civilizaţii: occidentală şi cea orientală; a două mari religii creştine: catolicismul şi ortodoxia, a două lumi… Maramureşul devine o sinteză interesantă.”

Dăncuş, Mihai. Maramureşul etnografic la Muzeul Omului din Paris. În Archeus, 2, nr. 1, martie 1998, p. 19.

Vasile DEAC „MOŞU”
Maramureşul este o piatră de granit la temelia ţării. Este ţara care a creat un tezaur inestimabil de frumuseţi şi valori. Şi vorba noastră e veche şi înţeleaptă, venită din vremuri străvechi. Portul are şi el o distincţie aparte, o eleganţă şi o strălucire de neegalat. Maramureşul este un izvor dătător de viaţă. Noi am moştenit şi păstrat neştirbită omenia neaoşe. Maramureşul e mândru de obârşia lui, îşi creşte coconii în cinste, în omenie, în demnitate, în spiritul dragostei faţă de muncă. Urmaşul este pentru el mândria supremă.

[…]

Folclorul este un bun semn al frumuseţii, al bogăţiei şi distincţiei spirituale a maramureşeanului, prin care el îşi etalează cel mai bine identitatea. Astfel şi-a cântat el de-a pururi bucuria şi amarul, durerea şi speranţa. Maramureşeanul este o piatră de graniţă, este de o dârzenie ieşită din comun. El a avut de trecut multe haturi şi le-a trecut totdeauna biruitor. Nu a lăsat să se ştirbească nimic din fiinţa lui etnică. Noi ne cinstim tradiţiile, istoria şi înaintaşii, care au creat mândria noastră de a fi maramureşeni.

Bilţiu, Pamfil. Interviu cu Vasile Deac Moşu.
În Cântarea României, 40, nr. 1, 1987, p. 46-47.

Jean Paul DELFELD
(Belgia)
În Maramureş am avut prilejul de a face cunoştinţă cu bogăţia artei şi folclorului românesc de un deosebit colorit. Arhitectura se remarcă aici prin ineditul ei, prin particularităţile sale care fascinează. Lemnul devine aici principala materie primă pentru artă. Casele şi porţile maramureşene sunt capodopere ale artei populare. Ne-a impresionat de asemenea felul de exprimare în arhitectura modernă a artei populare tradiţionale. Este o armonie desăvârşită. Asupra „Cimitirului vesel” din Săpânţa cred că nu mai este nevoie să insist. Este unic în lume, care, în loc de pesimism, produce încredere în viaţă, bună dispoziţie.

Belu, Ion; Banu, George Maria. Fascinaţia Maramureşului. Declaraţii ale participanţilor la Congresul F.I.J.E.T.
În Pentru socialism, 23, nr. 6141, 28 octombrie 1973, p. 3.

Ovid DENSUSIANU
Prezenţa unor aromânisme în vorbirea maramureşeană nu poate fi prin urmare contestată, dar ne întrebăm cum ar fi să o interpretăm. Să vedem aici o dovadă că maramureşenii sunt aromâni peste care a trecut valul nivelator al dacoromânismului? Sau: dacoromâni de la origine în al căror grai au pătruns unele elemente transmise de la sud cum s-a întâmplat şi în alte părţi ale domeniului dacoromân şi cum cred că nu poate fi pus la îndoială? Nu văd argumentele decisive fie
într-un sens, fie într-altul. Problema apare cu atât mai complicată cu cât în Maramureş a existat rotacismul şi atunci particularitatea aceasta nu ar putea veni în orice caz de la aromâni. Să presupunem că maramureşenii nu au cunoscut la început rotacismul şi l-au primit printr-un amestec cu români din Munţii Apuseni cu care ar fi venit în contact înainte de a se îndrepta spre nord şi a se aşeza în Maramureş?

Densusianu, Ovid. Opere. Vol. 1: Lingvistica.
Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 443.

I. DERMER
Maramureşul românesc e doar a treia parte din ceea ce era acest ţinut înainte de a fi fost despărţit, prin tratatele de pace. Odinioară se întindea până la izvoarele Tisei la Nord. Şi până la poarta între Craia şi Hust la Vest, cuprinzând întreg bazinul superior al Tisei şi având o suprafaţă de 10.334 km2.
Acest ţinut a fost în trecut ocupat preaîndelungul de aşezări româneşti, ceea ce ne-o dovedesc numirile de munţi şi localităţi.
Ruperea în două a Maramureşului a fost dureroasă pentru noi, nu numai din punct de vedere economic, ci mai ales din punct de vedere naţional, rămânându-ne dincolo fraţi, aşezaţi prin satele învecinate, parte risipiţi până la Rahău la Nord şi Hust la Vest. Graniţele au fost trase, fără a lua în considerare altceva decât faptul că populaţia de azi a părţilor dezlipite e în majoritate compusă de ruteni.

Dermer, I.; Marin, Ioan. Maramureşul Românesc.
Bucureşti, Cartea Românească, p. 11.

Dan DEŞLIU
Maramureşul, ţara de miazănoapte a ţării, are asupra noastră un farmec aparte, ca luna plină, ca doina, ca un foc pitulat în adânc de pădure. Românul, ori de unde ar fi, tresare la auzul acestui nume, cu nu ştiu ce rezonanţă gravă, al cărei tâlc nu-l înţelegem, dar la care vibrăm din străfundurile fiinţei, chiar dacă n-am cutreierat vreodată meleagurile lui, de poveste. Într-o discuţie întâmplătoare, între oameni cu caractere, preocupări şi vârste foarte diferite, se-ntâmplă, cine ştie cum, să vină vorba despre el, şi, pe negândite, chipurile capătă o expresie visătoare, ochii privesc parcă prin aburi de ziuă, şi cineva trebuie să spună cu glas şoptit, cu glas mişcat: – Hei, Maramureşul!… Apoi se face tăcere, câteva clipe, ca-ntr-o biserică de lemn cu turlă semeaţă împungând cerul, – şi trece, parcă printre inimi, o pasăre tainică, un ecou de tulnic, o fantomă din basmele copilăriei…

Deşliu, Dan. Drum nou prin ţara veche.
În Pentru socialism, 17, nr. 4175, 25 iunie 1967, p. 2.

George DINOACĂ
Păşit-am pământul acesta dac cu credinţă străbună, mai toate potecile şi drumurile, izvoarele şi apele, străbătut-am codrii până au rămas în urmă şi
m-am oprit sub rotirea vulturilor pe crestele înzăpezite ale munţilor. Dar setea îmi rămânea aceeaşi, nepotolită…
Şi am pornit atunci pe o cărare ştiută mie numai din filele cărţilor, din legende şi mituri, din graiul înţelept şi domol al unor oameni de pe pământul de la Miazănoapte. Întortocheată cărare! Unde, oare, îţi este capătul? Unde-ţi este izvorul ce-mi va potoli setea?

[…]

Şi-am pornit din nou la drum. Tot mai copleşit de ce întâlneam în cale, de ce uneori mintea refuza să creadă, poposeam mai des întrebând voinicii şi
feţi-frumoşii de rostul izvorului, de tainele ce-l ţin. Şi glasurile toate şopteau la fel: „Aici, pe pământul acesta.” Şi am mers, am mers peste tot, iar în suflet începuse să-şi facă loc deznădejdea şi întristarea: nu găseam izvorul. Cu brumă pe suflet, cu buzele arse de sete, m-am oprit sub o poartă, vie, de stejar, într-un sat durat pe malul unei ape. Undeva, în apropiere, răsună o tulburătoare melodie de ceteră. Stam şi ascultam, deopotrivă cu păsările cerului, ce vroiau a învăţa să cânte mai bine. Lângă mine venind de către şcoală s-a oprit un prunc, – pui de maramureşean – m-a privit mirat, apoi râsul cristalin, pornit ca un şuvoi, a umplut văzduhul răsfrângându-se în apele limpezi ale Izei. Mai trist, mi-am îndreptat atunci paşii spre cărarea pe care venisem, privind crestele Gutâiului, unde mai speram să găsesc izvorul căutat de atâta vreme, prin toate aşezările şi văile de pe acest pământ de la Miazănoapte. Lângă şcoală m-am oprit pentru ultima oară să întreb bătrânii ce grăiau domol pe o bancă. Le-am spus durerea, locurile pe unde umblasem şi i-am rugat să-mi spună, dacă auziseră ori ştiau, unde se află izvorul. M-au privit miraţi, aceeaşi privire ca a pruncului, au stat o clipă pe gânduri, apoi acel care părea a fi mai bătrân mi-a zis: „Izvorul e aici, pe pământul acesta, în inima şi braţele tuturor de pe aceste meleaguri”.
Când şuieră vântul şi umblă legende – frumuseţi cu chipuri de taină izvorând din negura veacurilor pe pământul acesta de la Miazănoapte – stau şi ascult, cum şi aici în mijlocul maramureşenilor poţi auzi, ca la porţile începutului, freamătul pământului, semn al mulţumirii şi împlinirii pentru acela care pot spune oricui:
„Maramureş, ţară veche
Cu oameni fără pereche”.

Dinoacă, George. Aici, pe pământul acesta.
În Pentru socialism, 19, nr. 4756, 10 mai 1969, p. 3.

Charles DOBZYNSKI
(Franţa)
Oo! Am auzit de Maramureş ca despre un ţinut legendar, prin scriitorii români stabiliţi în Franţa, dar mai ales când am vizitat atelierul lui Brâncuşi din Place de Ronsin. Acolo am înţeles că în afară de Oltenia marelui sculptor, numai în Maramureş există stâlpii pridvoarelor (colonnades le spunea distinsul amfitrion) cu semnificaţii filosofice tulburătoare. Dacă şi oamenii de-acolo sunt drepţi şi tari ca ţuica pe care mi-ai oferit-o, aproape-mi pare rău că m-am născut în altă parte.

Burnar, Ion. Charles Dobzynski: „L-am cunoscut pe Brâncuşi
şi prin el Maramureşul” : [interviu].
În Informaţia zilei de Maramureş, 4, nr. 861, 3 august 2004, p. 5.

Ortansa DOGARU
Maramureşul, parte străveche a pământului românesc, păstrează tradiţii de cultură populară de originalitate şi farmec rustic neîntrecut, dar şi de o excepţională valoare documentară şi artistică.
Costumul popular de pe aceste meleaguri este înainte de toate o mărturie de frumuseţe şi personalitate spirituală, păstrat viu până în zilele noastre. Atât costumul femeiesc, cât şi cel bărbătesc se înscriu prin structura lor în tipologia generală a portului românesc dar, de la prima vedere suntem surprinşi de anumite particularităţi care îi conferă originalitatea subliniată în peisajul variat al portului popular românesc.

Dogaru, Ortansa. Ornamentele şi croiul costumului popular din judeţul Maramureş. Baia Mare, [s.n.], 1984, p. 9.

Ioana DRAGOTĂ
Maramureşul este o stare de spirit, este vatră şi temelie. Nu este uşor să scrii despre Maramureş când îl porţi în sângele tău. Maramureşul este cotropitor, te contaminează dacă te stabileşti în zonă sau dacă treci pe aici şi inevitabil îţi doreşti să revii, sau dacă îi vezi pur şi simplu chipul sau îi auzi cântecele.
Ochi al lumii deschis spre cer, Maramureşul pare să fie, pentru români, un „acasă” fabulos şi mitologic – maramureşenii înşişi, în legendele lor, spun că se trag dintr-un neam de uriaşi.

[…]

Ce splendidă revanşă îşi iau azi bisericile maramureşene de lemn, care nu numai că au supravieţuit secolelor, ci, mai mult, au devenit parte a patrimoniului universal. Expresie desăvârşită a culmilor atinse de arta milenară a lemnului, arce străbătând valurile vremurilor tulburi, bisericile de lemn din Maramureş, cu turlele lor zvelte şi ascuţite, ţintesc prin sufletele noastre, spre cer. Devenite simbol incontestabil al Maramureşului, bisericile de lemn cuceresc lumea, ajunse în cele mai îndepărtate teritorii.
În Maramureş, la fiecare răscruce de drumuri este o troiţă şi încă se mai face auzit străvechiul salut de recunoaştere al primilor creştini:
„Lăudăm pe Domnul nostru Iisus Hristos!”
„Lăudat să fie în veci, amin!”
Izvor de populaţie şi tradiţii, toţi ne revendicăm dintr-un Maramureş ideal, care, încet, încet ajunge să fie doar în amintire, pentru că Maramureşul real îşi schimbă faţa de la o zi la alta, cotropit de progres şi contempora¬neitate, sub valul globalizării. Rămâne Maramureşul din sufletul nostru, cu bisericile şi troiţele lui, cu credinţa şi statornicia lui, la care ne raportăm ca la matricea noastră originară.

Dragotă, Ioana. Închinare Maramureşului.
În Familia română, 10, nr. 2-3(33-34), septembrie 2009, p. 5.

***

Maramureş
grumazul ceterii prelungit
din izvor

cântec de dragoste
de beţie
şi moarte

cuţit înfipt
în inima mea.

Dragotă, Ioana. În Calendarul Maramureşului.
Baia Mare, Editura Cybela, 2, nr. 2, decembrie 2005-martie 2006.

Vasile DRĂGUŢ
Deosebit de importantă a fost în această vreme rolul mănăstirilor maramureşene unde, către sfârşitul secolului al XV-lea, se săvârşeau cele mai vechi traduceri cunoscute în limba română. Unite în jurul mănăstirii „stavropighie” din Peri, protejate de puternica familie a Dragoşeştilor, din rândul căreia se ridicase Bartolomeu Dragfi, voievod al Transilvaniei, cuscrul lui Ştefan cel Mare, mănăstirile maramureşene au format un activ nucleu de cultură românească medievală, luminile sale reflectându-se până departe în viaţa celor trei ţări româneşti.

Drăguţ, Vasile. Pictura murală din Transilvania : (sec. XIV-XV). Bucureşti, Meridiane, 1970, p. 60.

Mircea DUMITRU
Vitejii români din Maramureş, le spun cronicile ungureşti – ţărani liberi, cu obiceiurile şi viaţa lor de mare originalitate, meşteri în pădurit şi păstorie, în lucrarea lemnului şi a pietrei, băieşi pricepuţi şi mari iubitori de libertate. Legenda îi păstrează pe Dragoş şi pe Bogdan, dar din timpuri mai noi luminează şi figura lui Pintea, ale cărui fântâni, locuri de popas, de refugiu sau simple vestigii ale trecerii sale, umplu Maramureşul şi se întâlnesc până în inima Transilvaniei, pe câmpie, aduse probabil de aceiaşi oşeni veniţi la seceriş pe zeciuială din vechi timpuri – căci Pintea n-a ajuns chiar atât de departe cât i-a străbătut faima… Dar să nu uităm că, poate înaintea lui Pintea, poate după el vor fi fost primele manuscrise în limba română – vestitele texte rotacizante maramureşene – fără de care este de neconceput studiul evoluţiei limbii noastre. Şi azi, în graiul locului, se mai păstrează rostirile din bătrânele manuscrise. Se spune Dumnedzău şi lâră, adică lână, se mai spune nópte şi mórte; şi li se spune copiilor – coconi, ca fiilor de domn. Este singurul loc din ţara noastră care dă acest înţeles cuvântului.

Dumitru, Mircea. Ţara Maramureşului.
În Tribuna, 11, nr. 35, 31 august 1967, p. 1.

Mihai EMINESCU
Bogdan-Dragoş
Din lungi cărări de codri, din munţi cu
vârfu-n nouri
Ieşit-au Dragoş Vodă îmblânzitori de bouri;
Mulţime curgătoare s-a fost întins pe vale
Şi buciumele sună şi oile-s pe cale,
Nainte merg moşnegii cu pletele bogate
Ţinând toiage albe în mâinile uscate
Astfel ieşeau tot rânduri venind din verzii ramuri
Copii-ciobani de turme, moşnegi-păstori de
neamuri
Şi au întins moşia spre răsărit şi-amiază
Prin unde marea sfarmă de ţărm a ei talază;
Au cucerit cu plugul, cu vârful dragii săbii;
Pân la Cetatea Albă limanul de corăbii;
Sute de ani stătut-au stăpâni până la Nistru
Luptând cu răsăritul, cu cuibul cel sinistru
Pe unde vin în roiuri în veci renăscătoare
Limbi spurcate şi rele, barbarele popoare,
Sfărmându-se la graniţi de ziduri de cetate
Stă neclintit Moldova ţesând la pânza vremii,
Viteji îi erau fiii şi purtătorii stemii,
Cei dătători de lege ş-aşezători de datini,
Lumine din lumine, Muşatini din Muşatini
Sunt vulturi ei din vulturi.

Eminescu, Mihai. Opere. Vol. 8. Bucureşti,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1988, p. 120.

Parasca FĂT
Sunt multe lucruri nedescoperite şi necercetate încă, neconsemnate nici măcar în celebrele lucrări despre Maramureş ale lui A. Fochi ori T. Papahagi. Există, de exemplu, aici Noianul, Ţâdira, Slăbănoagele şi multe alte personaje mitologice, neidentificate şi neclasificate. În sensul descoperirii şi conservării acestui tezaur, ar trebui ca măcar în Maramureş – să mi se ierte acest patriotism local, dar nu exagerez dacă spun că e o zonă specială, mitică, mirifică, lăsată de la Dumnezeu – ar trebui deci, ca măcar aici, în Maramureş, să existe o filială a Academiei, aşa cum există în Cluj, să existe adică un cadru instituţionalizat care să aibă în vedere studierea folclorului din zonă.

Ţeposu, Otilia. Parasca Făt: „Chiar dacă şi-au schimbat portul cu haine de la oraş, ţărăncile noastre au rămas, în sufletul lor, tot ţărănci. Cred în vrăji, în farmece, în magie, şi le practică permanent”. În Formula AS, 10, nr. 423, iulie 2000, p. 20.

Alexandru FILIPAŞCU
După o tradiţie din Rozavlea, Maramureşul a fost locuit la început de uriaşi, din care cu timpul n-a mai rămas decât un singur uriaş bătrân care avea o fiică pe nume Rozalina, Plimbându-se odată pe ţărmul Izei, fiica uriaşului a văzut o mulţime de oameni minusculi din care, luând câţiva în poala hainei sale, îi duse să-i arate tatălui ei. Uriaşul, văzându-i, îi spuse fiicei sale că piticii aceştia sunt oameni din neamul romanilor, care vor stăpâni în viitor Maramureşul. Rozalina rugă pe Dumnezeu ca pe unul din voinicii romani să-l facă ceva mai mare, iar pe ea ceva mai mică, Dumnezeu ascultându-i rugămintea, fata de uriaş se căsători cu alesul inimii sale, căsătorie din care s-au născut românii din Maramureş.

[…]

Mai târziu, demnităţile de voievozi şi cneji devin ereditare, prin ce se stabileşte o ierarhie socială stabilă şi se formează o nobilime românească a cărei origine se pierde în trecutul cel mai îndepărtat.
Maramureşenii, trăind izolaţi de lumea civilizată, au fost siliţi să-şi fabrice din lemn toate instrumentele necesare diferitelor ramuri de gospodărie, inventând şi construind cu multă dibăcie din lemn: morile de apă, vâltorile pentru spălatul covoarelor, piua pentru îngroşatul stofei, carul cu toate anexele lui, plugul şi grapa, oloerniţele, covata găurită pentru desfăcutul porumbului, cumpăna de măsurat, blidele şi blidarele (ţiitoare de farfurii), lingurile şi lingurarele, diferitele instrumente şi vase ciobăneşti, berbinţe, putine, coleşere, căniţe, coveţi, solniţe, pâlnii, cofe, cleşte de spart alune, fluiere ş.a.; apoi tiara sau războiul de ţesut cu toate anexele sale; meliţa pentru zdrobitul cânepii, hrebăul cu dinţi de lemn ori cu piele de ariciu pentru pieptănatul lânii şi a cânepii, fusul şi caierul de tors, urzoaica şi vârtelniţa ş.a. Aceste obiecte caracteristice ale unei vieţi româneşti străvechi – despre care nici cronicile nu pomenesc – au imprimat poporului maramureşean un tipar arhaic care, fiind la adăpost de curentele prefaceri, a rămas aproape intact până în zilele noastre.

[…]

Maramureşul a fost un izvor nesecat de unde s-au alimentat în tot decursul veacurilor elementele româneşti din toate provinciile învecinate dar mai ales Chioarul, Sătmarul şi Bucovina.

Filipaşcu, Alexandru. Istoria Maramureşului.
Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul”, 1940, p. 15, 24, 177.

Alexandru Al. FILIPAŞCU
Dimpotrivă, avem în faţă un nucleu fierbinte, de genetică românească carpatină, de conştiinţă, de cultură; cu un flămând izvoditor de felurime a neamului nostru şi totodată (chiar dacă aceasta este prima impresie numai), cu un păstrător de valori care şi-a generalizat izolarea perpetuu, prin floră, faună, om şi tradiţiile sale bine conturate, bine conservate. Oricât de expulzat, de îngustat, de dominat până la urmă, de alţii ca şi de ai săi consângeni din alte provincii geografice ale ţării, Maramurăşul rămâne în ochii noştri (sau ar trebui să rămână), ca o uriaşă pată de lumină peste toate ţinuturile intra şi extracarpatine, din Banat până în Moravia, din sudul Galiţiei până peste Nistru, peste întreaga Moldovă, de la Mara şi până la Murăş! Un „izolat”, da, însă parafrazându-l pe Eminescu, el „este Domnul Ţării Româneşti”, descălecând ţări în ţară şi dincolo de fruntariile ei, răspândind cultura Codicelui Voroneţean (tipărit la Mănăstirea Peri, în Maramurăş şi descoperit numai, la Voroneţ), prezent în aproape toate frământările istoriei, şi la bine şi la rău.
Aceste confesiuni de credinţă neaoşă au tocmai scopul de a-l repune din nou în adevărata sa valoare şi unei mai largi atenţii. Maramurăşul în istorica sa întregime, apare ca un fel de poartă a pătrunderii în frământata istorie a neamului. Faptul că moroşenii s-au bătut la Baia, la Mohács şi că l-au sprijinit pe Dozsa ori pe Rákoczi, dar pe Mihai Viteazul nu, ar trebui să ne dea mult de gândit istoric. Şi ar mai fi multe, foarte multe încă de gândit, de cunoscut şi de cercetat încă, atunci când, urcat pe unul din munţii moroşenilor, îţi arunci privirile scrutătoare peste Ţară.

[…]

Are şi natura voievozii ei, indiferent că este vorba de floră sau de faună. Unii sunt modeşti în port şi sobri în ţinută, alţii sunt falnici, împodobiţi şi nu se dau pe o lume (cum zic maramurăşenii, pe bune). Maramurăşul
şi-a păstrat în faună tătarca şi lostriţa, mihalţul şi cleanul dungat; zâmbrii cu cetină negrie, în jneapăn şi aprinsul smirdar, în floră. Astăzi s-a reîmbogăţit în vestigii vii, cum sunt capra neagră şi marmota, a căror frumoasă prosperitate dovedeşte ecologic vorbind, că din acest punct de vedere (natura), Maramurăşul rămâne încă un ţinut în continuă devenire spre sine. Este acolo un neastâmpăr peren, nu numai uman ci şi natural, aşa cum l-au ilustrat descălecătorii din trecut.
Plaiuri maramurăşene… Lumea nu ştie că „plai” nu este nici ţinut, nici poiană smălţuită cu flori, nici luncă, ci înseamnă (în frumoasa rostire de baştină) drum în munte. O spune singură şi clar, pentru cine ştie pătrunde cuvintele, „Mioriţa” – baladă în care totul se petrece „pe un picior de plai, pe o gură de rai”. Este clară accepţiunea termenului şi mişcarea oamenilor acolo. Plaiurile moroşenilor sunt nenumărate, evocând o mişcare continuă într-o statornică vatră păstrată cu orice preţ; apar ca o firească plecare din ea, dar şi ca o încăpăţânată revenire la matcă. Flora, vegetaţia şi fauna, în Maramurăş îţi sugerează permanenţa, iar oamenii plaiurilor de acolo – indiferent pe unde vor peregrina, revin mereu acasă, aidoma păsărilor călătoare care au deschis acolo ochii.

Filipaşcu, Al. Alexandru. Maramurăşul, aşa cum îl cunosc eu.
Cluj-Napoca, Limes, 2005, p. 102-103, 110.

Corina FIRUŢA
Maramureşul, teritoriu al dacilor liberi de dincolo de hotarele Imperiului Roman, a păstrat tradiţii în port şi datini, ca un izvor ascuns la care spiritul românesc se poate întoarce mereu ca să se regăsească în timp.

Firuţa, Corina. Călătorind prin România.
În Bun venit în România = Welcome to Romania.
Bucureşti, Alcor / Arta grafică, 1993, p. 57.

Mihai FLOREA

Maramureşul este pentru mine o iubire statornică. Şi asta de vreo două decenii. Revin aici, la dumneavoastră, oricând cu foarte mare plăcere. Vă mărturisesc că, dacă ar fi să mă mai nasc o dată, atunci mi-aş dori ca acest eveniment să se întâmple în Maramureş. Oamenii în mijlocul cărora trăiţi sunt minunaţi. M-a impresionat la ei sinceritatea, cordialitatea, puritatea, ospitalitatea.

Petrehuş, Mircea. Mihai Florea: „Maramureşul este
în sufletul meu”. [interviu].
În Pentru socialism, 19, nr. 7211, 31 decembrie 1978, p. 3.

Vasile FODORUŢ
Bisericile de lemn din Maramureş şi din tot nordul Transilvaniei reprezintă una din podoabele de preţ ale ţării noastre, mărturie vie a vredniciei poporului nostru, a simţului său estetic, a armoniei şi echilibrului său spiritual. Deşi de dimensiuni reduse, biserica maramureşeană poate sta cu cinste alături de marile capodopere ale arhitecturii universale, de marile creaţii ale lumii, realizând o legătură între cer şi pământ, ajutându-ne să înţelegem împlinirea voinţei lui Dumnezeu în competiţie cu eternitatea.

[…]

Bisericuţele de lemn maramureşene par nişte făclii ridicate spre ceruri, gata întotdeauna să se aprindă şi să ardă, fără să se mistuie, luminând şi încălzind inimile celor ce le cercetează şi le preţuiesc. În silueta lor nu găseşti nimic aspru, şi lipsit de viaţă, ci totul e linişte, lumină şi căldură, încât atunci când te apropii de ele parcă simţi căldura poporului dreptcredincios care le-a înălţat şi le-a păstrat de-a lungul veacurilor, ca pe cele mai scumpe comori ale sale. Mărturii în timp ale iscusinţei unor meşteri anonimi, ele au fost un minunat mijloc de înălţare sufletească, de întărire spirituală întru credinţă şi de afirmare a conştiinţei naţionale, spre zările senine ale binelui şi frumosului.

Fodoruţ, Vasile. Biserica „Sfântul Iosif Mărturisitorul” –
un colţ de Maramureş într-o mare urbană.
În Familia română, an 10, nr. 2-3 (33-34), septembrie 2009, p. 5.

Ilie FONTA
Maramureşenii au manifestat întotdeauna o mare evlavie, dragoste şi un profund respect pentru lăcaşurile de închinare şi slujitorii acestora.
Stăpâniţi de aceste simţăminte curate, ei au înfrumuseţat munţii şi văile râurilor cu numeroase mănăstiri şi schituri, biserici şi troiţe.
Din timpuri imemorabile, maramureşenii au ştiut să-l folosească şi să-l pună în valoare în arhitectura ecleziastică şi laică într-o varietate amplă de motive geometrice sau florale.
Turlele zvelte ale bisericilor de lemn maramureşene străpung înălţimile, înalţă sufletele şi încântă ochiul. Ele au devenit bunuri ale patrimoniului cultural universal şi avem nobila misiune de a le conserva şi restaura, de a le transmite generaţiilor viitoare aşa cum le-am moştenit de la înaintaşi. Biserica de lemn din Maramureş a devenit unul din simbolurile cele mai autentice şi pregnante ale lăcaşului de cult creştin românesc.

Fonta, Ilie. Mesajul domnului Ilie Fonta, Secretariatul de Stat pentru Culte. În Maramureş – vatră de istorie milenară : lucrările primului simpozion Bogdan Vodă –
Sighetu Marmaţiei : 28 septembrie – 1 octombrie 1995.
Cluj-Napoca, Editura „Dragoş Vodă”, 2005, p. 21.

I. GÂNDEA
Pe Valea Râului (Wasserului) într-adevăr, ochiul nu ştie pe ce să se oprească. Pe frumuseţile, sau bogăţiile cu care natura îmbelşugat a împodobit acest colţ al ei.
Sunt atâtea de admirat: stâncile ieşite ce aştepţi să le vezi rostogolindu-se, apa limpede ca lacrima, cuprinsul pădurilor nesfârşite, albastrul cerului care încunună crestele semeţe, sau covorul verde ce tiveşte valea îngustă.
Ah! ţară sfântă şi bogată! Colţ din rai mai frumos ca tine este oare în lume?
Ca într-un film cu peisagii naturale bine alese, ni se perindă înaintea ochilor minunăţiile naturii.
Creste obraznic înălţate şi închegate în forme regulate ca cristalele, aşternut de flori şi verdeaţă printre tufişurile de cetină, brazi şi iar brazi, unii mai falnici ca ceilalţi.
Susurul apei din vale şi tictacul roţilor, completează orchestraţia păsărelelor ce se deşteaptă.
Te simţi renăscut şi mult mai dornic de viaţă, plutind din ce în ce mai sus pe aripi nevăzute.

Gândea, I. Din frumuseţile şi bogăţiile Maramureşului.
În Graiul Maramureşului, 3, nr. 44, 20 iunie 1934, p. 1.

Vasile Radu GHENCEANU
Covor maramureşean
Inimă făcută bucăţi şi ţesută
Cu fiece fir din cânepa soarelui;
Inimă oarbă de dor şi toarsă cu furca,
Purtată în mâna pârjolită a fetelor,
Unde începe bătaia în roşu
Şi cum se duce negrul cântând
Înspre gri în covoare?
Lunatecă inimă, cum munţii Gutâi,
Nu ştii cumva de ce dansează
În sus pe covoare şi unde se duce
Pasărea asta?

Sau poate că totul aici în covor
Nu-i decât o laudă mâinii şi poate
O laudă a nunţii ce nu se mai termină…
Inimă, făcută bucăţi şi ţesută-n covor
Din fiece fir din lâna de aur a soarelui.

Ghenceanu, Vasile Radu. Complexul de egalitate.
Cluj-Napoca, Dacia, 2002, p. 31-32.

Ion GHEORGHE
Cine n-are ţărani să şi-i cumpere! Civilizaţia occidentală, dragă Doamne, de care se face azi atâta caz, va veni în curând, în genunchi la noi, în speţă în Maramureş, ca în templul musulman Mecca să-şi redobândească identitatea pierdută printr-o tehnicizare, nu întotdeauna favorabilă spiritului. Porţile maramureşene nu pot fi dărâmate ca zidul Berlinului, pentru că ţin de suflet, nu de materie.

Burnar, Ion. Ion Gheorghe: „Europenii ar trebui să vină în Maramureş cum merg musulmanii la Mecca” : [interviu].
În Glasul Maramureşului, 1, nr. 52, 21 mai 1997, p. 1.

Ioana GHINEA
Sub lumina ce apare şi dispare a ochilor de ciclop ai autoturismelor, mă simt ameţită de decorul ireal ca al unei orgi de lumină. O lume de legendă, o lume mirifică, o lume de vis – lumea Maramureşului.
Câtă frumuseţe, măreţie şi sălbăticie adunate la un loc! Pentru o clipă ce a părut cât un veac uitasem totul, din sufletul meu dispăruseră dor şi durere, îngrijorare şi necazuri, plâns şi suspine, făcând loc doar frumosului ce dăinuie în sufletul fiecărui român.

[…]

Sufletul meu se întoarce spre Maramureş ca spre o fereastră deschisă. Şi peste ea mă aplec uneori să mai văd, să înţeleg, să pricep şi minunându-mă de câte mai am de înţeles, de privit, constat că mereu altceva se grefează pe acest sentiment repetabil, dulce-amar ca florile de pe Valea Izei.

Ghinea, Ioana. Maramureş plai de legendă.
În Călătorie spre izvoare : antologie de reportaje.
Bucureşti, Editura Eminescu, 1986, p. 254, 256.

Laura GHINEA
Maramureşenii au fost mereu profund religioşi. Odată cu zidirea bisericii noi, nobilii îşi fixau locurile în ordinea vredniciilor, stabilite de anumite norme recunoscute de întreaga obşte. Pentru evitarea certurilor, se redacta un document asupra învoielii făcute, păstrat cu multă grijă. Certurile pentru locul ocupat au existat dintotdeauna, ba chiar şi azi, deoarece descendenţii vechilor nobili ţin încă morţiş la statutul lor moştenit din neam în neam.

[…]

Bisericile au fost locul pentru rugăciune, locul unde „înţelepţii” satelor luau hotărâri şi decizii în vremuri de restrişte. Din turnul lor se veghea asupra năvălirilor duşmane şi tot de aici se semnalau, cu ajutorul clopotelor incendiile devastatoare şi alte nenorociri ce planau asupra satelor. În jurul bisericilor se îngropau morţii după ierarhii statornicite prin rânduieli vechi. Relaţiile spaţiale dintre biserică şi cimitir sunt de o complexitate nebănuită, raportând pământul morţilor şi locul celor vii. Momente festive din an fac referire la sufletele celor morţi, o parte având ca loc de desfăşurare cimitirul. Acestea nu îşi mai au locul în biserică ci lângă ea, menţinute, întreţinute, incluse şi marcate de rituri an de an. Opoziţia dintre cele două lumi este accentuată de masa la care familia adunată cinsteşte sufletul celor ce s-au stins.

[…]

La sfârşitul secolului al XV-lea comitatul nobiliar maramureşean era format aproape în exclusivitate din mici feudali români, stăpânind câte un singur sat, sau numai o parte din acesta. O statistică austriacă situa Maramureşul la începutul secolului al XVIII-lea pe primul loc din întreg imperiul în ceea ce priveşte procentul nobiliar raportat la totalitatea populaţiei comitatului. Printre cei aproximativ 15.000 de „nemeşi” maramureşeni consemnaţi la acea vreme, descendenţii vechilor familii cnezale româneşti reprezentau cam 85% din total. Pe lângă nenumăratele privilegii, nemeşii l-au avut şi pe acela al ridicării unor porţi înalte în faţa gospodăriilor lor, în timp ce poporul de rând, „porţieşii” ce îşi plăteau „porţia” nu aveau dreptul decât la vraniţe. Numărul porţilor a fost în creştere continuă în decursul secolului XX. Tipurile şi motivele ornamentale vorbesc despre timpurile în care au fost făurite, primele din cele enumerate mai sus ilustrând evoluţia satului şi conjunctura social-politică în secolele XIV-XV.
În anul 1960, s-au găsit pe întreg teritoriul Maramureşului Istoric 785 de porţi şi vraniţe.

[…]

Porţile reprezintă mai bine de trei pătrimi din totalul monumentelor de acest gen şi anume 84%, în raport cu vraniţele care reprezintă 16%. Rezultă din aceste cifre disproporţia dintre clasele sociale, care se datorează în primul rând marelui număr de familii „nemeşeşti” care şi-au păstrat în mod oficial privilegiile până în urmă cu un veac şi jumătate, şi pe de altă parte înlocuirea din ce în ce mai frecvent, în tot cursul veacului trecut, a vraniţelor prin porţi.
Prin tradiţie copacul se tăia în noaptea cu lună plină pentru a alunga nenorocirile de la casă. Lemnul se transporta într-una din zilele lucrătoare „de dulce”, marţi, joi sau sâmbătă. Poarta era simbolul barierei, al protecţiei în calea răului, delimitând un univers de altul.
Semnele şi simbolurile folosite de ţărani nu au fost utilizate şi asociate doar după principii estetice. Ele încorporează în ansamblul lor credinţele sătenilor. Figurile şi formele stilizate sunt de origine animală, vegetală, cosmică, antropomorfă, fiind reunite într-o geometrie specifică zonei. Motivul antropomorf a existat încă din cele mai îndepărtate timpuri, fiind întâlnit şi azi. Imaginea omului simbolizează paza în dublu sens: paza în faţa spiritelor rele şi forţelor malefice, care nu trebuiau să depăşească limita de despărţire dintre cele două lumi şi fecunditatea şi fertilitatea îndeosebi în cazul obiectelor din casă legată de îndeletnicirile femeieşti.

Ghinea, Laura. Noile modele. Maramureş între ficţiune şi realitate. Timişoara, Editura de Vest, 2007, p. 50, 91-92.

Zeno GHIŢULESCU
Covor maramureşean
Poate sunt vârfuri de brazi la margini de lumi
metereze cioplite din curaj şi libertate,
întruchiparea dorului în scânteie de granit.
Vin apoi spaţii goale ca împilarea,
ca durerea milenară şi obida, ca jertfa celor mulţi
necunoscuţi întru neprihănire şi înălţare.
Floarea soarelui ori aripi de albină aduc
glasuri din legendă, guri de rai crescute
din răbdarea tăcerii şi lacrima de peste moarte.
Generaţii neînvinse, prin pulberea lunii
şi jocul frumoaselor iele
urcă să se adape
din noaptea bântuită de iubire.

Ghiţulescu, Zeno. În România literară, 9, nr. 4,
22 ianuarie 1976, p. 6.
Petru GOJA
Maramureşul a avut dintotdeauna meşteri cioplitori de talent, capabili să metamorfozeze porţile în veritabile arcuri rustice de triumf. Motivul decorativ preponderent îl constituie frânghia răsucită, formând rozete solare, arbori ai vieţii stilizaţi, cruci şi simboluri creştine, în basorelief.

[…]

Azi apar noi motive decorative atipice, expresie a fanteziei, creativităţii autorului, dar şi a influenţelor diverse exercitate asupra acestuia.
Straiele pe care le poartă maramureşenii sunt o dovadă grăitoare a bunului lor gust. Confecţionate din lână, in, cânepă sau piele, piesele de port popular, ca zadia, cămaşa, gacii/iţarii, catrinţa, guba, pieptarul sau cojocul, opincile, obielele din lână sunt de o simplitate şi frumuseţe remarcabile.

Goia, Petru. În Maramureş : ghid turistic.
Bucureşti, Ad Libri, 2006, p. 4, 12.

Petre GOT
Poartă maramureşeană
Adăugăm Soarelui alţi sori –
Argumente contra neantului.
Răcoare de holde-n amurg,
Florile sufletului către lume,
Dimensiune sfântă în timp.
Cu sfiiciune intru pe aici şi aş vrea
Să pătrund pe dedesubt, prin pământ.
Cred că numai la naştere merităm această intrare
Numai la naştere…

Got, Petre. Cer înfrunzit.
Bucureşti, Editura Tineretului, 1969, p. 68.

Victor GROSU
Maramureşul acum două milenii era în întregime acoperit cu pădure şi până mai târziu în secolul al XIII-lea, pădurile sale au fost foarte greu accesibile, formând o fortăreaţă naturală greu de străbătut. Această imagine de fortăreaţă sau cetate din cauza pădurilor impenetrabile şi masive o găsim exprimată în diferiţi scriitori străini.

[…]

În orice caz, cele mai întinse păduri şi atunci şi astăzi în raport cu suprafaţa erau în Maramureş, păduri pe care însă noi de mai bine de un secol încoace n-am ştiut să le cruţăm cum s-ar fi cuvenit şi să le păstrăm nu numai ca pe o frumuseţe şi ca pe o avere, dar şi ca pe un imens izvor de sănătate şi bunăstare.
Dacă astăzi, în Maramureş, au mai rămas unele suprafeţe destul de apreciabile de păduri, aceasta se datoreşte atât întinderii mari a acestora, cât şi condiţiilor grele de accesibilitate a unora dintre ele, dar mai ales perseverenţei cu care silvicultorii acestui judeţ şi-au onorat profesiunea şi misiunea, prin aceea că în fiecare an au refăcut plantaţii şi regenerări naturale.

Grosu, Victor. Pădurea şi viaţa : protecţia mediului înconjurător şi turismul în Maramureş. Baia Mare, Gutinul, 1994, p. 19, 20, 23.

Ioan GROŞAN
Era fabulos. Ţara România m-a mai dezamăgit, mă mai dezamăgeşte uneori, Ţara Maramureşului – niciodată. Dacă n-am rămas în Franţa în toamna lui 1989, când puteam s-o fac, a fost şi pentru că mă gândeam că multă vreme n-o să mai asist la tăierea porcului în preajma Crăciunului, că n-o să mai colind cu consătenii mei ori n-o să mai trăiesc indescriptibila atmosferă a primei dimineţi de Paşte.

Otilia Ţeposu. Ioan Groşan: „Mă măguleşte faptul că am intrat în manualul de literatură română. În fond asta am şi dorit.” [interviu]. În Formula AS, 9, nr. 392, decembrie 1999, p. 14.

***

Ca să scap de agitaţia, nervozitatea şi – vorba bunicului – „ţigănia” Bucureştiului, vin în Maramureş cu plăcerea cu care m-aş duce undeva pe o insulă în Tahiti. Aici îmi încarc – la figurat – bateriile şi – la propriu – portbagajul. Şi, în altă ordine de idei, nu pot să uit – şi ţin să reamintesc cu mândrie acest lucru! – că la incursiunile lui Miron Cosma în Capitală n-a participat nici un miner din Maramureş.

Groşan, Ioan. Maramureş, mon amour. În Formula AS,
9, nr. 371, iulie 1999, p. 13.

Olga HORŞIA
Maramureşul constituie una din cele mai interesante unităţi etnografice româneşti, cu particularităţi de expresie artistică manifestate în cultura populară, de la arhitectură, port şi ţesături, până la crestăturile în lemn şi la ceramică. Aşezarea naturală, ocupaţiile locuitorilor, între care locul cel mai de seamă îl avea în vechime păstoritul şi creşterea vitelor, au fost factorii care au contribuit la evoluţia meşteşugurilor artistice populare în Maramureş, între care un loc important îl ocupă cele legate de prelucrarea lânii – ţesutul covoarelor, al cergilor, al textilelor de interior şi de port, al cojocăritului ş.a.

Horşia, Olga. Meserie şi măiestrie în Maramureş.
În Arta, 30, nr. 9, 1983, p. 25.

Valentin HOSSU-LONGIN
În nordul cel mai de nord al României, acolo unde se agaţă harta în cui, precum spun oamenii locului, se află un ţinut fabulos, unic prin trăsăturile etnice, istorie şi tradiţii. Această regiune este numită, generic, MARAMUREŞ. Maramureşul este o vatră păstrătoare de gintă dacică, sortită, timp de multe veacuri, izolării; latinitatea a reuşit să pătrundă într-un chip aparte în spatele imensului zid natural format de munţii Gutâi, Ţibleş şi Rodnei. Vigoarea „dacilor liberi” şi mândria romană au dat naştere aici unei celule etnice de mare vitalitate şi orgoliu, foarte conservatoare, rezistentă la influenţele din afară.
Locuind între munţi şi văi, pe malurile unor râuri repezi, oamenii de aici şi-au numit vetrele „ţări”, încă de la începutul Evului Mediu. „Ţările”, a căror denumire s-a păstrat până în zilele noastre , indicând aura şi prestigiul lor, erau alcătuiri social-economice şi juridic-etnice cu funcţii şi rosturi de organizare bine definite. Actualul judeţ Maramureş este format din patru asemenea zone-„surori”: Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi Ţara Codrului.

Hossu-Longin, Valentin. Maramureş : ţară veche = terre de traditions. Bucureşti, Ad Libri, 2006, p. 5.

***

Maramureş… De ce Maramureş? Iar Maramureş?
De câte ori scriam despre Maramureş sau plecam acolo, auzeam aceste întrebări, unii punându-le cu interes, alţii din frăţească invidie, alţii fiind, pur şi simplu, nedumeriţi. Prea mult văzuseră la televizor „imagini maramureşene” şi nu credeau că mai e ceva de spus. Pe mulţi i-am convins să meargă acolo şi numai după aceea să se pronunţe. Îi sfătuiam cam aşa: „Coborâţi din maşini şi lăsaţi pădurea să vă simtă paşii, oglindiţi-vă în apele limpezi, apoi, apropiindu-vă de porţile monumentale, staţi de vorbă cu oamenii acestor locuri, care vă vor întâmpina cu Zua bună, om bun şi de-omenie!

Hossu-Longin, Valentin. Soarele din poartă.
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1989, p. 6.

Ştefan HRUŞCĂ
Dar n-am uitat de Maramureş! Maramureşul meu drag e cam singura zonă a ţării care a reuşit să-şi păstreze spiritul nepătat, nepoluat, vizavi de cultură, de folclor, de tradiţii. Moroşenii mei nu s-au schimbat şi să ştii că sunt bine informat, pentru că ultima oară când am fost acolo a fost chiar în iarna ce-a trecut, când am organizat un turneu de patru concerte de colinde, ţinute afară, în aer liber. Deşi a fost foarte frig, am avut parte de nişte nopţi dumnezeieşti.

Ines Hristea. Hruşcă, Ştefan: „Deşi acum locuiesc în Canada, muzica mea respiră tot româneşte”.
În Formula AS, 12, nr. 517, 27 mai-3 iunie 2002, p. 16.

Ion IGNA
A vorbi despre „Fascinantul Maramureş” nu e deloc o exagerare.

[…]

Toţi cei care vin aici trăiesc parcă o mare experienţă spirituală, e ca un drum spre izvoarele esenţiale. Aproape nu-ţi vine să crezi: prinşi în cenuşiul existenţei, riscăm să nu sesizăm ori chiar să uităm puterea fascinatorie pe care o iradiază valorile spirituale şi umane ale locului. E, între altele, şi rostul nostru să facem să nu se risipească de tot splendorile identităţii pe care se va întemeia mâine acea unitate culturală europeană de care se vorbeşte atâta. Pare şi chiar este greu de contestat adevărul că unitatea culturală a Europei trebuie să treacă prin România.

Igna, Ion. Cuvânt despre bisericile Maramureşului.
În Pro Unione, 2, nr. 3, noiembrie 1999, p. 70, 71.

Vasile IGNA
Pentru mine faptul că m-am născut la sat, şi încă în unul din Maramureş, are cu totul alte semnificaţii decât cele legate propriu-zis de scris. Ele ţin mai degrabă de modul meu de a mă simţi în lume, de a mă şti ivit, de la bun început, într-un univers oarecum stabil, imuabil în datele lui fundamentale, care este cel al naturii şi al fiinţelor umile (plante şi animale) care îl populează, al repetiţiei, mereu aceeaşi şi mereu alta, a anotimpurilor, al aerului de vechime ce învăluie o lume în care te integrezi cu conştiinţa că îi eşti tu însuţi parte de neînlocuit, cărămidă de lut la temeliile unui edificiu niciodată terminat.

Cozmuţa, Augustin. Igna, Vasile: „Mă simt solidar cu toţi cei ce vor binele culturii române” : [interviu].
În Punct de trecere. Baia Mare, Gutinul, 1995, p. 42.

Ion ILIESCU
Pentru conştiinţa românească, într-adevăr, Maramureşul – spaţiu al dacilor liberi în timpul stăpânirii romane, dar şi al primelor scrieri în limba română din epoca medievală – îşi merită numele de vatră a istoriei noastre, având o semnificaţie aparte în geografia culturală a României. Pe aceste plaiuri, unde trecutul se împleteşte la tot pasul cu actualitatea, unde legenda trăieşte în sufletul oamenilor, întâlnim un nucleu de cea mai autentică şi nealterată viaţă naţională.
Maramureşenii au participat activ şi organic la toate suferinţele şi izbânzile neamului românesc, prin braţul întemeietor al voievodului Bogdan, prin iscusinţa meşterilor săi, prin verticala bisericilor de lemn şi geometria porţilor maramureşene, prin actele de dreptate ale lui Pintea Viteazul sau mai recent, în alte vremuri potrivnice, prin jertfa martirilor de la Moisei.

Iliescu, Ion. Mesajul domnului Iliescu, preşedintele României.
În Maramureş – vatră de istorie milenară : lucrările primului simpozion Bogdan Vodă – Sighetu Marmaţiei :
28 septembrie – 1 octombrie 1995.
Cluj-Napoca, Editura „Dragoş Vodă”, 2005, p. 17-18.

Nicolae IORGA
O populaţie etnică de mare vechime, deprinsă cu apărarea graniţei şi având un prisos de energie care să se poată revărsa asupra ţinuturilor vecine.

[…]

Oamenii aceştia sunt aşa de Români, încât se folosesc de la o bucată de vreme de limba românească, în care, la această graniţă, încă de pe la 1400 s-au tradus cărţile sfinte, pentru înseşi ordinele care pleacă de la dânşii.
Este astfel la aceşti „boieri”, care şi-au luat acest titlu din Moldova creată de dânşii, numindu-şi copiii „coconi” şi „cocoane”, o conştiinţă românească mai puternică decât chiar aceea a fraţilor liberi care trăiau oficial şi bisericeşte în forme de limbă împrumutată.

Iorga, Nicolae. Maramurăşul nostru – Vălenii-de Munte.
Bucureşti, Datina Românească, 1939, p. 7-9.

***

Aceste două sate [Giuleşti şi Şugatag], şi câteva încă, au dovedit ce pot face Maramurăşenii când numai îşi dau puţină osteneală şi să voiască. Cu toată exploatarea şi sărăcia, românii de aici nu sunt deloc printre cei din urmă. Sunt curaţi şi mândri. Legăturile cu Moldova domnească le-au dat o conştiinţă de nobleţe care nu se află aiurea. Până astăzi, ei îşi zic uneori „boieri dumneavoastră” şi copiii aici n-au altă calificare decât aceea de cocon, coconaş, cocoană, coconiţă: vechea vorbă jupân n-a degenerat ca în Moldova, unde cu ea se cheamă evreii, ci înseamnă încă „domn” şi mulţi se fălesc cu „jupânia” lor. Priceperea pentru frumuseţe se vede în meşteşugul săpării porţilor de lemn şi în caracterul deosebit al crucifixelor: cele tăiate în tablă au la picioarele Mântuitorului două femei care plâng şi am văzut unul foarte frumos, săpat din lemn de un ocnaş, osândit din decenii acum depărtate.
Oamenii ar face şi mai mult dacă s-ar găsi cine să-i îndemne şi să le fie călăuza cea adevărată şi fără interes. Unde e preotul bun sau unde se află măcar prin vecinătate unul deosebit de bun, satul capătă îndată altă înfăţişare.

Iorga, Nicolae. Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906. Bucureşti, Editura Ministerului de Interne, 1939, p. 329.

***

Noi însă apucăm drumul cel mai scurt spre Gutin, care urmează scurgerea repezită a Marei.
E, de la izvorul ei până la vărsare, o apă de viaţă, de vioiciune şi de frumuseţe. Valurile verzi se zdrumecă de bolovanii muntelui, fâsâind cântece de îndemn şi de biruinţă; ele se frâng în rotocoale spumegătoare şi aleargă în şuvoaie verzi, late, pe şesul unde-şi află sfârşitul. Se pare că odată i se zicea Maramurăş, nume care a fost prescurtat pe urmă, cum se face adesea, în forma nouă de Mara. Ai noştri au cunoscut întâi această parte de ţară în legătură cu Ardealul, în ea au locuit ei la început, bucurându-se de ogoarele mai largi şi de pământul mai bun, şi numai pe urmă ei au înaintat până în sălbăticia muntelui, pe care au împoporat-o mai târziu ruşii Galiţiei. Astfel s-a numit Maramurăş acest ţinut de multe culmi şi de puţine văi, care a fost odată o ţară, care a pus temelie la o altă ţară şi care nu e astăzi decât unul din atâtea comitate ale Ungariei.

Iorga, Nicolae. Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906. Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2005, p. 320.

M. IOSIVAŞ
Ce ar putea aduce Maramurăşul în acest conglomerat încă nou al literaturii româneşti? Ar putea aduce multe. Mai întâi un aer curat şi tare de munte. În îmbâcseala şi moliciunea de meridionalism, o boare de aer ozonat ar face mult bine. O atitudine optimistă, senină şi conştientă în faţa vieţii ar fi un aport foarte preţios. Ar mai putea da Maramurăşul masivitate şi sobrietate. Aceste trăsături aşa de caracteristice Maramurăşului lipsesc literaturii româneşti cu mici excepţii. Maramurăşul le are înnăscute şi nu i-ar fi aşa de greu să le fixeze în producte literare culte. Producţiunile poporane de toate categoriile au această caracteristică. Priviţi portul maramurăşean aşa de simplu şi aşa de frumos. Linii cât mai puţine, cât mai concordante şi cât mai precise. Nu găsim nici o complicaţie. Linii verticale şi orizontale care se întretaie brusc fără a îndulci contururile şi fără a netezi asperităţile. Eu nu sunt maramurăşean decât prin adopţiune aşa că n-aş putea fi bănuit de subiectivism când afirm, că n-am întâlnit încă în ţara noastră un port aşa de frumos şi aşa de potrivit cu mediul, ca portul de care vorbim, şi îndeosebi cel bărbătesc. Un ţăran maramurăşean în portul său de sărbătoare îţi face impresia unui trunchi de stejar adânc înfipt în pământ. Un trunchi cu rădăcini aşa de groase şi de adânci încât poate înfrunta cu seninătate orice furtună. Această siguranţă aproape sfidătoare în atitudine este izvorâtă din instinctul de indisolubilă legătură cu pământul şi accentuată prin simplitatea şi severitatea portului.

Iosivaş, M. Ce ar putea da Maramurăşul literaturii româneşti?
În Graiul Maramureşului, Supliment literar,
3, nr. 65, 8 noiembrie 1934, p. 3.

Cornel IRIMIE
În Maramureş este bine cunoscută frumuseţea fără seamăn a caselor din lemn, ca şi a bisericilor de lemn, pe care filosoful-poet Lucian Blaga le considera printre cele mai preţioase şi mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular, atributele cele mai caracteristice ale lor fiind acoperişul coborât peste navă până aproape de pământ, de parcă ar vrea să adăpostească cine ştie ce făpturi telurice, cu suliţa turnului ţâşnit spre cer, de câteva ori mai înalt decât trupul bisericii.

[…]

Casele şi acareturile gospodăreşti, ca şi instalaţiile tehnice ale vechilor industrii ţărăneşti, sunt opera unor meşteri al căror nume se păstrează în memoria satelor. Aceştia au ştiut să folosească în modul cel mai propriu gorunul sau lemnul de tisă, cunoscându-le calităţile intime şi făurind acele minuni care se citează cu îndreptăţire astăzi în orice istorie a artelor europene şi care sunt porţile monumentale sculptate în stejar.

Irimie, Cornel; Necula, Marcela. Arta ţărănească a lemnului. Bucureşti, Meridiane, 1983, p. 11-12.

Gavrilă IUGA
Reprivind trecutul istoric al Maramureşului vom observa că poporul român aşezat pe aceste meleaguri şi-a păstrat din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre o anumită independenţă, o anumită autonomie în ce priveşte viaţa lui economică. Şi în această privinţă se deosebeşte de fraţii lui din alte regiuni chiar mărginaşe, vecine.
Situaţia geografică a Maramureşului l-a făcut să fie parcă o cetate de veghe a românismului intransigent şi totodată şi îndărătnic.
Înainte de descălecatul moldovenesc, acest colţ de ţară era independent. Forma o insulă puternică, curat românească în nordul Ardealului, trecut de la 1100 sub stăpânirea nefastă maghiară. Curios lucru, deşi prin conformaţia geografică, forma căciula împădurită, aruncată parcă pe o ureche, a Transilvaniei, cu relief atât de variat, totuşi această căciulă bogată în păduri, păşuni, minereuri, ape minerale şi cu o populaţie vânjoasă şi sănătoasă, nu-i stăpânită de fapt, ci numai de formă, de unguri. Organizaţia voievodală a românilor maramureşeni este chiar respectată timp de mai multe secole şi ungurii nu penetrează în voievodatele maramureşene. Maramureşul rămâne a fi condus, administrat de voievozii săi până după descălecatul lui Dragoş şi Bogdan în Moldova, adică două secole şi jumătate după cucerirea Transilvaniei. Mai mult, după descălecatul din Moldova, voievozii maramureşeni, în calitate de aliaţi, de la egal la egal ai regilor anjovini, sunt întăriţi cu diplome de nobilat în vechile lor drepturi strămoşeşti.

Iuga, Gavrilă. Spicuiri din viaţa composesoratelor din Maramureş. Sighet, Tipografia Hermes, 1936, p. 3-4.

Georgeta Maria IUGA
Călătorule ce treci pe la noi, prin Maramureş, să ştii că aici mai ai încă şansa de a găsi ascunse în văile munţilor, în sate şi chiar în oraşe, adevărate comori vii de artă tradiţională. Să ştii că eşti un om norocos, precum norocos eşti şi tu, locuitor al acestui colţ de ţară, uneori chiar fără să ştii. În multe părţi ale lumii arta tradiţională vie s-a retras demult şi a lăsat în locul ei doar nişte uriaşe pete albe, umplute adeseori de plastic. La noi vei mai găsi încă oameni minunaţi care cunosc tainele trecutului şi au în mâinile lor memoria gestului creator de util şi frumos. La celălalt capăt al lumii, în Japonia, oameni ca ei sunt declaraţi Monumente Naţionale.

Iuga, Maria Georgeta. În Meşteri maramureşeni : [pliant].

Ion IUGA
Maramureş
O TU obraz împresurat de păduri
şi Viaţă pe-acoperişe cereşti
o TU clopot de argint în inima mea
mereu căutându-te întregindu-te după obrazul de Taină al Ţării
îngenunchez în lumina ta pală
când trec hergheliile albe de demult pe subt pământ

o Mara şi Mureş MARADEMUREŞ ochi de lumină în ţară
şi custură de foc botezată-n fântână latină
când deschid gura cântecul tău mă îndeamnă
să urc pietrele Rodnei mai aproape de cer
şi turlele să mă urmeze-n albastru

o TU obraz iluminat aburit din respiraţia pruncilor
pe Valea Miresei când creşte litera română
din cronica palidă ca un septembrie
o Maramureş suflet al meu
în care zidirea mereu omenească implozie de culori şi de taină
pe latina margine de cânt
ochiul tău înălţându-se cu trupul grai
cu nefiinţa cea mai fiinţă
la Borşa şi Apşa Ieud la Peri şi Cuhea Hotin
tremurător în platoşa divină a zilei

o Maramureş chipul tău mereu călător în hotarele inimii
atât de tânăr încât transparenţa ta umblă prin ţară.

Iuga, Ion. Binecuvântata civilizaţie : versuri.
Bucureşti, Cartea Românească, 1980, p. 25-26.

Vasile IUGA DE SĂLIŞTE
Maramureşul – nume de rezonanţă în istoria neamului românesc, ţinut binecuvântat de Dumnezeu – a dat culturii naţionale o pleiadă de cărturari, preoţi, profesori, filosofi, poeţi, medici, economişti, inventatori, artişti plastici, sportivi, muzicieni etc.
În calitate de fiu al Maramureşului, descendent al nobilei familii voievodale Iuga de Sălişte, am conceput şi alcătuit prezenta lucrare [Oameni de seamă ai Maramureşului : dicţionar 1700-2010. – Cluj-Napoca : Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, 2011] pentru ca generaţiile viitoare să poată reedita şi continua cinstirea celor care s-au afirmat prin faptele şi operele lor.
Despre istoria Maramureşului, în decursul vremurilor, au scris mulţi istorici, printre care amintim: Ioan Mihalyi de Apşa, Joódy Pál, Alexandru Filipaşcu, George Petrovai, Mihai Marina şi alţii, semnalând în lucrările lor o pleiadă de fii ai Maramureşului, care s-au afirmat în numeroase domenii de activitate, în Dicţionar prezentaţi în ordine alfabetică.
De pe meleagurile şi ţinuturile maramureşene s-au ridicat de-a lungul vremii numeroase personalităţi de seamă, mari comandanţi de oşti, care au mânuit cu abilitate săbiile şi armele de foc, reputaţi gânditori politici, oameni de ştiinţă, precum şi personalităţi din domeniul culturii, artei, istoriei etc.

Iuga de Sălişte, Vasile. Oameni de seamă ai Maramureşului : dicţionar 1700-2010. Cluj-Napoca, Editura Societăţii Culturale
Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, 2011, p. 11.

Alexandru IVASIUC
Atitudinea mea faţă de Maramureş este ambivalentă. Aş vrea să-l ştiu cât mai dezvoltat în pas cu epoca modernă, dar ştiu că această dezvoltare îi va răpi din specificul care face parte din identitatea mea.

Ivasiuc, Alexandru. 9 pentru eternitate. Bucureşti, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, 1978. p. 315-316.

***

Dârzenia, bărbăţia, mândria, justificate eforturi spre cultură, dragoste de valoare, înaltele calităţi morale, frumuseţea indicibilă a locurilor noastre aspre nu trebuie să ne facă să uităm de sărăcia Maramureşului…
Datoria noastră, a celor care ne tragem de acolo şi chiar din oamenii care au făcut eforturi pentru luminarea poporului din veacul trecut este să nu uităm că oricare ar fi starea noastră personală, în locurile de unde am plecat mai există foarte multe nevoi.

[…]

Nu trebuie să ne gândim la un Maramureş mitic ca o ţară de vis, ca un loc de inspiraţie folclorică, ci ca la o ţară concretă, săracă… Nu vom fi patrioţi dacă ne vom îmbrăca în gube şi ne vom pune o căciulă de oaie pe cap, ci dacă vom contribui cu toţii ca satele maramureşene, păstrându-şi specificul, să fie cât mai îmbelşugate şi nu o regiune folclorică.

Ivasiuc, Alexandru. Pagini inedite.
În România literară, 14, nr. 6, 5 februarie 1981, p. 13.

PS Justin HODEA SIGHETEANUL
Maramureşul este un spaţiu binecuvântat, îmbibat de sacralitate şi împodobit cu frumuseţi naturale unice. Este locuit de oameni care îşi poartă cu multă demnitate şi dârzenie, cuminţenie şi smerenie, peste veacuri, destinul şi viţa voievodală. Aşezat în Nord-Vestul României, în depresiunea cu acelaşi nume, ţinutul sau Ţara Maramureşului este format din localităţi foarte întinse, aşezate pe malurile râurilor importante (Iza, Vişeu, Mara, Cosău), pe văi şi dealuri, pe distanţe de mai mulţi kilometri. Frumuseţea naturală a satelor maramureşene este sporită de prezenţa caselor de lemn şi a porţilor maramureşene, ce străjuiesc intrarea în gospodăria fiecărei familii de oameni credincioşi şi harnici, primitori şi darnici.
Însă cea mai desăvârşită expresie a artei construcţiilor în lemn este fără îndoială biserica maramureşeană, aşezată în centrul satului, de obicei şi conform tradiţiei pe un loc înalt, de unde domină, veghează şi binecuvântează oamenii şi natura. În ciuda faptului că nu este opera unor arhitecţi specializaţi în biserici de lemn, biserica maramureşeană, creaţie a meşterilor populari, de geniu, este o capodoperă. Meşterii populari au dat dovadă de o atât de mare măiestrie, încât, fără să urmărească acest lucru, au creat şi au construit adevăratele bijuterii reprezentative ale Maramureşului.
Rivalizând cu cele mai înalte construcţii de lemn din Europa, bisericile maramureşene au constituit de-a lungul secolelor (unele au depăşit cinci secole de existenţă) regăsirea limbajului de dialog cu Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care ele se înalţă spre cer, cu modestie smerită şi căldura graiului lemnului, dar şi cu măreţia şi grandoarea catedralelor.
De fapt, bisericile maramureşene pot fi considerate şi sunt o istorie a Maramureşului şi a oamenilor de aici, povestită în lemn. Ele au ajutat pe maramureşeni să rămână legaţi prin rădăcini adânci, de pământul unde
s-au născut. Ele au adunat şi au păstrat de-a lungul secolelor cele mai valoroase colecţii de carte veche, de manuscrise, icoane şi tot ce înseamnă tezaur sacru. Aici se întrupa Cuvântul în viu grai şi era rostit nu numai de către cel ce avea darul şi mandatul cuvântului, ci şi de înţelepţii satului, care împreună cu poporul cereau sfatul lui Dumnezeu prin rugăciune. Aici şi-au adus şi au încreştinat rodul iubirii binecuvântate – „coconii” – pe care apoi i-au crescut tot în Biserică, în iubire de Dumnezeu, de neam şi de credinţă. Aici şi-au legat tinerii destinele pe vecie, în familii frumoase şi numeroase, şi tot de aici au plecat în veşnicie, lăsând în urma lor drept moştenire toată zestrea şi tezaurul sacru pe care l-au creat, l-au iubit, l-au apărat şi l-au sporit. Biserica Maramureşeană este expresia cea mai sublimă a sufletului care se doreşte înălţat de pe pământ la cer, care doreşte întâlnirea cu Dumnezeu Creatorul.

PS Justin Hodea Sigheteanul. Bisericile de lemn din Maramureş, Catedrale ale credinţei, demnităţii şi dăinuirii neamului românesc. În Familia română, 10, nr. 2-3 (33-34), septembrie 2009, p. 6.

ÎPS Justinian CHIRA MARAMUREŞEANUL
Bisericuţele de lemn maramureşene par nişte făclii ridicate spre ceruri, gata întotdeauna să se aprindă şi să ardă, fără să se mistuie, luminând şi încălzind inimile celor ce le cercetează şi le preţuiesc. În silueta lor nu găseşti nimic aspru, rece, lipsit de viaţă, ci totul e linişte, lumină şi căldură, încât atunci când te apropii de ele parcă simţi căldura poporului dreptcredincios, care le-a înălţat şi le-a păstrat de-a lungul veacurilor ca pe cele mai scumpe comori ale sale. Mărturii în timp ale iscusinţei unor meşteri anonimi, ele au fost un minunat mijloc de înălţare sufletească, de întărire spirituală întru credinţă şi de afirmare a conştiinţei naţionale, spre zările senine ale binelui, adevărului şi frumosului.

ÎPS Justinian Chira Maramureşeanul. În Man, Grigore. Biserici de lemn din Maramureş. Baia Mare, Proema, 2005, p. 3-4.

Sheilah KAST ROSAPEPE
(SUA)
De două lucruri care mi s-au întâmplat în urmă cu vreo trei luni în Maramureş îmi aduc aminte. Şi acum primul: Maramureşul este un loc din lume cu totul special, pentru că – deşi a avut o istorie foarte diversă, a rămas acelaşi. Şi astăzi el nu e sufocat de modernism. Al doilea lucru fascinant aici e că oamenii petrec foarte mult timp în familie, sunt legaţi organic de natură şi ştiu cu foarte mare precizie să aleagă treburile cu adevărat importante în viaţă. Ştiu că Maramureşul a fost gazda mai multor întâmplări istorice. Naziştii au deportat evreii din Maramureş în 1944. Comuniştii au avut în Sighet una din cele mai mari şi temute puşcării ale ţării. E de mirare, prin urmare, cum ţinutul a rămas un model de verticalitate pentru întreaga Românie, când peste el istoria a aruncat atâtea încercări.

Ignat, Dragomir. Sheilah Kast: „Maramureşul, model de verticali¬tate” : în viziunea soţiei fostului ambasador SUA la Bucureşti. În Glasul Maramureşului, 7, nr. 1758, 18 ianuarie 2003, p. 2.

Gail KLIGMAN
(SUA)
Maramureşul, o regiune izolată din nordul Transilvaniei, a fost cel care mi-a atras curiozitatea.

[…]

Am fost fascinată de frumuseţea lirică a ţinutului, de coloritul şi ţesătura veşmintelor, de feţele brăzdate de vreme ale multora dintre locuitorii săi, conferind tonalităţi umane bogăţiei naturale a peisajului. Case şi biserici cioplite în lemn stau mărturie istoriei şi unui fel de a fi specific, unui mod de producţie şi relaţii proprii cu mediul.

[…]

Practicile rituale sunt deosebit de elaborate şi răspândite în Maramureş; în plus, Maramureşul este renumit pentru tradiţiile sale bogate. Moroşenii sunt mândri de ei înşişi, în special datorită rădăcinilor lor în trecut şi dinamicii pline de miez a prezentului.

[…]

Porţile de lemn din Maramureş sunt faimoase în întreaga ţară. Sculptarea tradiţională a stâlpilor de poartă reprezintă astăzi baza stilului maramureşean; sculpturile pot fi văzute împodobind intrările şi balcoanele noilor clădiri, atât ale celor în stil vechi (din lemn), cât şi ale celor în stil nou. Poarta reprezintă o reconstrucţie permanentă a valorilor şi a identităţii, în context naţional şi local.

Kligman, Gail. Nunta mortului : ritual, poetică şi
cultură populară în Transilvania.
Iaşi, Polirom, 1998, p. 11, 19-20, 28-29.

Miya KOSEI
(Japonia)
Maramureşul se află într-un capăt ascuns al Europei, dar locuitorii lui dau impresia că trăiesc ca şi când s-ar afla în centrul lumii. Au dus multă vreme o existenţă aproape autarhică, având ca ocupaţii de bază agricultura şi creşterea animalelor.

[…]

Maramureşenii îşi iubesc, fiecare, deosebit de mult satul, dar modul în care se identifică şi se recunosc pe sine trece printr-un ciclu determinativ oarecum neobişnuit: ei sunt în primul rând ai lumii întregi; sunt apoi oameni ai Europei şi cetăţeni ai României. Ca maramureşeni, se simt ai întregului Maramureş, dar ştiu apoi că ţin de o anumită vale şi, numai apoi, sunt ai unui anume sat. Sătenii nu se simt deci a fi doar nişte localnici oarecare, ci au conştiinţa apartenenţei lor la Univers.

[…]

Continuau să trăiască şi să se comporte, chiar sub dictatură, aşa cum ştiau ei de veacuri. Îşi păstrau credinţa în Dumnezeu şi îşi respectau tradiţiile şi obiceiurile. Se respectau între ei, iar pe oaspeţi îi omeneau în continuare ca şi mai înainte.

Kosei, Miya. Maramureş.
Bucureşti, Humanitas, 2000, p. 16-17, 20

***

Aşa că am pornit-o iarăşi la drum. Prietenii mei din Maramureş au fost entuziasmaţi când ne-am întâlnit din nou, spunându-mi „bine v-aţi întors acasă!”. În Maramureş m-am simţit întotdeauna ca acasă! A fost o perioadă când reveneam „acasă” aproape în fiecare an.
În activitatea mea de cercetare folclorică şi etnografică în Maramureş, am prins imagini din viaţa oamenilor din acest colţ al Europei: ţărani, oieri, pădurari – toţi, oameni cu credinţă în Dumnezeu.
Sunt oameni deschişi şi cinstiţi, iar bunătatea lor este aceeaşi de veacuri. Obiceiurile şi tradiţiile par să realizeze o misterioasă legătură între Cer şi Pământ. De sărbători, sau la ceremonii, oameni cu un adânc sentiment religios par să poată circula liber dintr-un univers în altul.

[…]

Traiul în comuniune cu natura, pe care îl ilustrează atât de bine oamenii din Maramureş, trebuie să se înscrie pe o coordonată universală. Şi totuşi, nu pot să nu împărtăşesc şi eu ceva din acea mândrie a maramureşenilor, Maramureşul fiind poate, Raiul pe Pământ.
Et, in Arcadia ego!
Este de fapt, un fel de fericire pe care o exprimăm uneori prin termenul buddhist Shangri-la, pentru care trebuie să le mulţumesc în primul rând lor, oamenilor de rând şi sătenilor din Maramureş.

Kosei, Miya. În Mediu, Resurse, Dezvoltare durabilă.
Baia Mare, Editura Universităţii de Nord, 2006, p. 378-379.

Alexandru LAPEDATU
Din consideraţiuni pe care nu le-am putut înţelege, Comisiunea teritorială care a recunoscut României stăpânirea întregii Bucovine, în graniţele ei istorice, n-a dat atenţiunea cuvenită chestiunii frontierei din Maramureş, stabilind o graniţă care nu numai că nu are, cum am văzut, justificarea etnică pretinsă, dar e, sub raport politic-administrativ şi social-economic, de-a dreptul imposibilă. Politic-administrativ, pentru că lasă regiunea recunoscută nouă în Maramureş izolată de restul ţării, întrucât unica sa legătură cu Transilvania (linia ferată Sighet-Sătmar) cade, în cea mai mare parte pe teritoriul rutean al Statului vecin şi nu poate avea, din cauza munţilor, nici măcar o eventuală legătură cu Bucovina. Social-economic pentru că ia populaţiei astfel izolate însăşi mijloacele sale de trai care se găsesc mai toate la Nordul Tisei, în regiunea vestică a comitatului despre care am zis că, funciarmente, prin munţii şi pădurile sale, şi economiceşte, prin sutele de mii de vite care pasc şi cresc acolo, aparţine, aproape exclusiv, acestei populaţiuni româneşti.

Lapedatu, Alexandru. Miscellanee : cuvinte comemorative, panegirice, ocazionale şi politice.
Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1925, p. 181.

Ilie LAZĂR
În acel memoriu arătam amănunţit drepturile istorice ale românilor asupra întregului Maramureş. Am arătat cum au fost „rutenizate” satele pe vremuri româneşti, unde şi azi bătrânii vorbesc şi păstrează numele şi datinile naţionale. Vechile familii nobile Bedeoanu din Bedeu, Mihaca din Irhoţ, Marina din Apşa şi altele din Rămetea şi Peri etc., precum şi numele românesc al munţilor: Plăiuţ, Apşenescu, Tătaru şi atâtea altele. Este ştiut că multă vreme întreg Maramureşul a aparţinut episcopiei rutene de la Muncacevo, iar acei episcopi trimiteau preoţi ruteni în comunele româneşti, care, încetul cu încetul, îşi rutenizau credincioşii.

Lazăr, Ilie. Amintiri.
Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p. 63.

Petre LENGHEL-IZANU
Nici într-o parte a României poezia populară nu este aşa de bogată ca în Maramureş. Cei ce au cercetat Ţara Voievozilor, pot spune cu adevărat că „românul s-a născut poet”.
Poporul maramureşean cântă totdeauna, sufletul lui fiindu-i mişcat mereu. Cântă să-şi uşureze dorul, cântă să-şi manifeste bucuria, cântă când este trist, cântă când este vesel.
În cântece se naşte copilul cu „nani nani” şi „puiul mamei pui” şi tot în cântece moare, cantorul intonându-i jalnicele versuri, iar femeile petrecându-l, la locul de veci, prin bocetele lor atât de caracteristice.

Lenghel-Izanu, Petre. Obiceiuri de Crăciun şi colinde din Maramureş. Sighet, Editura Tipografiei Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş, 1938, p. 7.

***

Maramureşul este un ţinut care, prin frumuseţile lui naturale, cucereşte de la început pe orice cercetător. Pe lângă poziţia lui pitorească, el atrage şi prin iscusita artă populară, prin bogăţia documentelor şi urmelor istorice, prin varietatea folclorului şi a tradiţiilor. Peste tot întâlneşti obiecte artistice şi etnografice, de o mare varietate şi bogăţie.

Lenghel-Izanu, Petre. Comori maramureşene.
În Pentru socialism, 13, nr. 2944, 6 iulie 1963, p. 3.

***

Satele maramureşene, înşirate ca mărgelele de-a lungul văilor, sunt aşezări vechi amintite în documente scrise începând cu secolul al XIV-lea, originea lor pierzându-se în negura veacurilor, după cum ne dovedesc şi săpăturile arheologice întreprinse pe aceste plaiuri.
Fiecare comună, fiecare sat din Maramureş îşi are istoria sa, istorie bogată în fapte de viaţă reflectate în documente, tradiţii şi urme străvechi.

Lenghel-Izanu, Petre. Daina mândră pân Bârsana : (schiţă monografică). Baia Mare, 1979, p. 5.

Grigore LEŞE
De sărbătoarea Învierii am fost acasă şi am vrut să văd ce se întâmplă în sate, mergând şi prin Maramureşul Voievodal, şi la mine, în Ţara Lăpuşului. Marea mea bucurie a fost să descopăr că în unele sate, acolo unde oamenii se preocupă îndeaproape de educaţia copiilor în familie şi în şcoală, cu dascăli luminaţi, lucrurile sunt aşa ca odinioară, tradiţia se păstrează, viaţa e încă puternic ritualizată.
Şi mi-am spus, din nou, că omul sfinţeşte locul, pentru că în toate satele în care am văzut portul tradiţional sunt dascăli extraordinari şi preoţi de mare moralitate şi care-şi dau interesul pentru comunitate. Datorită lor, oamenii nu şi-au pierdut încrederea în valoarea lor şi a tradiţiei lor, iar generaţiile tinere au fost învăţate să preia de la ei aceste criterii de valoare şi să respingă mediocritatea şi kitsch-ul.

Pavel, Corina. Amintiri de sub cireşii înfloriţi : [interviu cu Grigore Leşe]. În Formula AS, 15, nr. 668, mai 2005, p. 18.

N. Sculy LOGOTHETI
În pofida vremelniciei lucrurilor, pistornicul, sau pecetarul, cum i se spune în Maramureş, dăinuie încă, aproape nelipsit din gospodăriile satului nostru românesc. Moştenire străbună, îl afli pitit cu grijă în săculeţul cu făină de grâu sus în podişor; agăţat în colţ lângă vatra cuptorului; sau, în multe părţi ale ţării, la loc de cinste, pe peretele de răsărit al încăperii curate a locuinţei, rânduit între mănunchiuri de busuioc, laolaltă cu icoanele, în lumina caldă a unei candele.
Acest obiect al simbolismului creştin, cunoscut în părţile Maramureşului mai îndeobşte sub denumirea de pecetar, prescurar sau prescurnicer, foloseşte pentru a întipări cu ajutorul lui însemnele sfinte pe pâinile aduse în dar bisericii, dimpreună cu vinul, de către credincioşi la zile de sărbătoare. Pâinilor astfel însemnate li se zice în popor prescuri (de la grecescul prosfora – aducere), de unde şi numele de prescurnicer. Aceste pâini trebuie să fie plămădite din aluat de grâu curat, dospite nu cu drojdie ci tot cu aluat, sortite fiind „jertfei cea fără de sânge”, atributul suprem al creştinătăţii.

Logotheti, Sculy N. În Pop, Iuliu. Pecetare maramureşene.
Baia Mare, Centrul Creaţiei Populare ; Editura Cybela, 1995, p. III.

Angus MacQUEEN
(Marea Britanie)
Numai în Maramureş am găsit o cultură rurală care încă există! Am găsit simţul comunităţii, locul în care oamenii trăiesc unul pentru altul şi unde poţi vedea de unde vin alimentele pe care le mănânci: laptele, carnea, mierea, legumele, fructele etc. În alte părţi din jurul României aceste lucruri au fost distruse, fie de colectivizare, fie de ultimii 15 ani de tranziţie. Or, ceea ce se întâmplă azi în Maramureş li s-a întâmplat şi strămoşilor mei, cu 100 de ani înainte.

[…]

Pe aceşti tineri care aleg să îndure mizeriile Occidentului, doar pentru a aduce acasă această schimbare, nu-i mai putem opri. Pur şi simplu acest fenomen se întâmplă. Îi putem observa, îi putem înţelege, îi putem critica, dar nu-i mai putem întoarce în trecut. Nu le putem cere să rămână neschimbaţi, să devină un muzeu viu pentru plăcerea turiştilor. Cu toate acestea, ei vor să se întoarcă în Maramureş, să păstreze arta, muzica şi meşteşugurile străvechi – de o mare valoare –, în măsura în care acestea le aduc totuşi un venit, să poată trăi mai bine.

[…]

Ei îşi iubesc locurile natale, dar nu mai vor atâtea greutăţi la tot pasul. Este trist că această zonă paradiziacă dispare în ipostazele ei istorice. În plus, Maramureşul furnizează europenilor nu numai imigranţi ilegali, ci şi o nouă relaţie cu pământul, cu natura, cu anotimpurile – ceea ce noi, în Vest, am pierdut. Noi nu ştim decât să distrugem mediul, să sfidăm natura pe altarul confortului, pretinzând altora să se sacrifice şi să are cu boii. Ceea ce publicul din Marea Britanie are de învăţat de la Maramureş, prin acest film al meu, este că britanicii înşişi trebuie să se schimbe, nu numai maramureşenii. Este vorba de civilizaţia europeană faţă de care avem toţi o mare răspundere.

Longin Popescu, Ion. Angus MacQueen: „În timp ce românii visează să ajungă în paradisul occidental, vest-europenii visează să trăiască în satele româneşti, unde cred că vor regăsi paradisul pierdut de înaintaşii lor” : [interviu]
În Formula AS, 14, nr. 642, noiembrie 2004, p. 3.

Hary Herman MAIOROVICI
În această lume mare, unde există mulţi oameni de treabă – aceştia sunt maramureşenii – nu buni, proşti de buni. Sunt generoşi şi i-au iubit pe toţi, nu a existat etnie minoritate, etnie majoritară, nu exista nimic. Existau oameni şi toţi erau trataţi la fel şi cu aceeaşi dragoste cât în lume puţini întâlnim. Maramureşenii au fost şi sunt de un curaj rar întâlnit.
De ce se numeşte partea aceea „Dacia liberă”? Pentru că maramureşenii sunt singurii care au luptat contra romanilor şi au învins. Ei nu s-au lăsat doborâţi în nici un fel, în schimb aveau o generozitate de a îmbrăţişa orice om indiferent de ce naţionalitate este.

Maiorovici, Hary Herman. În Marina, Mihai. Maramureşenii” : portrete şi medalioane. Cluj-Napoca,
Editura „Dragoş Vodă”, 1998, p. 305-306.

Grigore MAN
Maramureşul, ţinut de legendă şi vis, de istorie şi fapte măreţe, se află situat pe văile nordice ale munţilor Oaş, Gutâi, Ţibleş şi Rodnei, despărţite de coline şi înălţimi semeţe, acoperite cu păduri seculare, ce au constituit scut şi leagăn pentru locuitorii acestor meleaguri.
Aceeaşi configuraţie de relief se regăseşte şi pe văile sudice ale acestor munţi unde se întind ţinuturile Lăpuşului, Chioarului şi Codrului, ai căror locuitori au menţinut în timp o strânsă legătură cu cei de peste arcul muntos.
Legăturile au avut mult timp aproape un singur sens: dinspre Maramureşul istoric către exterior, din motive de suprapopulare, mulţi migrând în căutarea unui rost în lume, în ţinuturile învecinate, care sunt primele beneficiare ale acestui exod.
Satele risipite de-a lungul văilor cuprind şi azi case construite în stil arhitectonic specific construcţiilor de lemn de odinioară, în care elementele ornamentale de factură simbolistică ancestrală predominau atât interiorul cât şi exteriorul lăcaşelor, vizibile încă la porţi şi la bisericile de lemn, adevărate monumente arhitecturale, ce completează fericit pitorescul locului înălţându-se impetuos spre cer.
Dacă porţile au un rol spaţial delimitativ între universul familial şi cel colectiv al satului, cu accentuată funcţie de apărare şi ocrotire de cele rele, în timp, ele s-au transformat în veritabile monumente de arhitectură ornamentate cu motive geometrice, florale sau animale, a căror semnificaţie s-a diminuat cu trecerea timpului.
Dar fără îndoială că cele mai impresionante monumente din lemn sunt bisericile ce străjuiesc cu silueta turlelor înalte cuprinsul mărginit de zare, impunând prin armonia liniilor, prin varietatea detaliilor şi prin perfecţiunea proporţiilor.

Man, Grigore. Bisericile Maramureşului.
În Simboluri sacre şi profane. Baia Mare, Proema, 2005, p. 63-64.

Serafim MAN
Maramureşul este ţinutul ai cărui locuitori sunt descendenţii puri ai dacilor liberi, care au trăit cu milenii în urmă în cetăţile naturale ale munţilor Oaşului, Gutâiului, Ţibleşului, Maramureşului şi Rodnei, păstrând nealterate caracteristicile etnice şi spirituale ale strămoşilor.

Man, Serafim. Mănăstirea Rohia Maramureş. Cluj-Napoca, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, 1981, p. 5.

Vasile MAN
Ţinutul deluros al judeţului Maramureş, cu aerul parfumat, cu miros de brad, poate concura cu succes orice ţinut asemănător din străinătate, totuşi, pentru că mulţi nu-l cunosc, nu are parte de sprijinul binemeritat de care ar avea nevoie.
Sunt multe teritorii şi ţinuturi în Maramureş unde locuitorii înstăriţi ai oraşelor şi-ar putea construi vile, case de vacanţă […], unde să-şi petreacă vara împreună cu familia, să se bucure de aerul curat, de apa bună, precum şi de compania localnicilor, oameni destul de prietenoşi.

[…]

Oricare ţinut al Maramureşului are atâta frumuseţe, cu climă temperată, cu aer curat şi sănătos încât merită să petrecem concediul pe aceste meleaguri.

Man, Vasile. Valea Vaserului, Vişeu de Sus : „Elveţie” a Maramureşului. Cluj-Napoca, Editura Societăţii Culturale
Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, 2005, p. 18, 54.

Ion Sofia MANOLESCU
Despărţire de Maramureş
Nu, nu te dau uitării…
Tu ştii că pretutindeni îţi rămân.
Am să te-aştept în faptul înserării
Ca adierea vântului prin fân.

Am să-ţi vin, nor neliniştit pe ceruri
Purtându-mi dorul peste zări alpine.
Mă va întoarce dragostea pierdută
Să nu-ţi rămână munţii fără mine.

Cerb am să-ţi fiu ca veşnic să te caut
Prin anotimpuri risipite-n soare
Iar ochii tăi rămaşi în Maramureş
Am să ţi-i beau cu apa din izvoare.

Nu, nu te dau uitării…
Tu ştii că pretutindeni îţi rămân;
În primăvara zâmbetelor tale
Frunzişul toamnei mele-i prea bătrân.

În pragul casei şi-al gospodăriei
Din dragoste am să-ţi sădesc un pom
Ca frunza lui aminte să-ţi aducă
De cântec, de poetul agronom.

Obrajii rumeni am să ţi-i dezmierd
Şi păru-n iarbă am să ţi-l sărut
Să nu mă uiţi şi veşnic să mă cauţi
Ca ochii ciutei cerbul dispărut

Manolescu, Ion Sofia. În Tribuna, 7, nr. 41 (349),
10 octombrie 1963, p. 5.

Emil MANU
Maramureşenii au un cult al lemnului ca material absolut, considerat poate, cândva, în istorie, într-o lume clasică, drept material sacru. Din lemn se făceau ploşti ornamentate, pive de zdrobit porumbul, coşuleţe din scoarţă de copac, furci de tors, vârtelniţe, obiecte de podoabă, de uz casnic, arme, mobilier etc. Te impresionează în această expoziţie arhaică de obiecte nu unicitatea lor muzeală, atestată documentar, ci existenta lor în uz, muzeul devenind astfel şi o sinteză a vieţii curente. O dovedesc meşteşugarii de azi ce lucrează în cooperativele meşteşugăreşti, care pornesc de la sugestia vechilor meşteri.

Manu, Emil. Meditaţie în muzeul din Sighetul Marmaţiei.
În Spaţiu etern. Bucureşti, Sport-Turism, 1985, p. 126.

Mihai MARINA
Maramureşul se înscrie cu pagini de mare merit românesc în istoria poporului nostru, în afară de legendarele descălecări ale lui Dragoş şi Bogdan. Făclia românismului, pe aceste meleaguri, s-a menţinut cu flacără vie, de-a lungul veacurilor de vitregie şi s-a revărsat chiar şi asupra judeţelor învecinate.
Politica pentru deznaţionalizarea Bucovinei, urmărită cu interes de Viena, a fost dejucată de infuziile puternice de sânge românesc pe care Maramureşul îl oferea provinciei de peste Prislop. Documentele oficiale descoperite şi relevate de istoricii noştri accentuează meritul Maramureşenilor în menţinerea elementului românesc în Bucovina. Sunt în această provincie sate întregi care îşi găsesc strămoşii îngropaţi în Maramureş.

[…]

Din această libertate s-au dezvoltat calităţile spirituale frumoase ale populaţiei maramureşene, concretizate în producţii de artă unanim recunoscute şi apreciate. Colecţionarii folclorului românesc preţuiesc ca perle rare producţia poetică a ţăranului maramureşean.

[…]
Scoarţele şi covoarele de lână, colorate cu culori naturale vegetale, fabricate de românce, sunt şi azi neîntrecute în prospeţime şi frumuseţe. Broderiile ţărancelor sunt admirate pentru fineţea execuţiei şi gustul artistic al combinaţiei. Expoziţia de artă casnică românească, de la Bucureşti din 1934, a fost o confirmare a calităţilor artistice ale româncelor maramureşene, produsele lor achiziţionând premiile cele mai importante.
Tot această ocazie a relevat, pentru necunoscători, măiestria de gravori în lemn a ţăranilor maramureşeni. Lucrurile expuse au evocat ornamentaţia vechilor biserici de lemn din Maramureş, înfrumuseţarea pridvoarelor, tindei caselor şi făloşenia porţilor de la intrarea în curţile nobililor maramureşeni – toţi români. O astfel de poartă a fost admirată în anul 1938, la expoziţia din Londra, unde a făcut fală calităţilor artistice ale ţăranului român.

Marina, Mihai. Maramureşul : necesităţi şi remedii.
Cluj, Tipografia „Renaşterea”, 1939, p. 4.

Liviu MARINCAŞ
Apele râului Iza deschid una dintre cele mai frumoase şi tulburătoare pagini de istorie a Maramureşului. Cine cunoaşte Maramureşul istoric, acea ţară inconfundabilă din nordul Munţilor Rodnei, Ţibleş, Gutâi rămâne impresionat cu câtă dragoste şi iubire povestesc oamenii acestor locuri legendare despre apele lor voievodale, Vişeu, Iza, Mara, Cosău, Vaserul sau Tisa. Aceste ape le scaldă sufletul şi ogorul din care se nasc stelele şi legendele cu zimbri, în care se oglindesc legendele şi porţile solare.

Marincaş, Liviu. Valea Izei. În România turistică, 70,nr. 220, septembrie-octombrie 2006, p. 22.

***

Teritoriul Maramureşului, prin poziţia sa geografică, izolată de celelalte teritorii, apărată de munţii înalţi, de trecători şi de pasuri, relativ puţine ca număr, dar foarte greu accesibile, a oferit populaţiei daco-romane din acest spaţiu maramureşean al Munţilor Carpaţi un adăpost sigur în faţa popoarelor migratoare.
În perioada secolului al-XVI-lea, teritoriul Maramureşului se întindea pe o suprafaţă de mai bine de 10.000 kmp, din care numai peste 15% reprezenta teren cultivabil. Cu toate acestea aici existau un număr de peste 100 de aşezări omeneşti. Acest teritoriu uriaş, cu o serie de trecători şi pasuri spre depresiunile maramureşene, a fost necesar să fie apărat de popoarele migratoare, care se îndreptau spre vestul Europei, pentru a invada o serie de ţări.

Marincaş, Liviu. Sighetul Marmaţiei – De la daci la românii liberi din Maramureş. În România turistică, 70, nr. 221-224, 2006, p. 31.

Ion MARIŞ
Maramureşeană
Ce poate fi mai simplu de frumos
decât o poartă încrustată-n lemn
deschisă ca un zâmbet luminos
ce-nseamnă bucurie şi îndemn.

Şi ce-i oare mai simplu de curat
decât să ţi se-ntindă apa rece
dintr-un ulcior de lut şi înflorat
din care bei cu teamă să nu sece.

Ce poate fi mai simplu de tăcut
ca turla de biserică bătrână
prin care voievozii au trecut
şi-n juru-i se-odihnesc şi sunt ţărână.

Mariş, Ion. În Pentru socialism, 20, nr. 5130, 25 iulie 1970, p. 3.

Joel MARRANT
(SUA)
După ce stai în Maramureş trebuie să te întorci în acest spaţiu atras parcă de o putere vrăjită, din a cărei cărare nu te poţi abate.
Maramureşul. Iată o regiune, o zonă renumită, considerată şi de români, dar şi de străini ca de neegalat sub raportul păstrării obiceiurilor, folclorului tradiţional, portului, care sunt vii şi importante în viaţa locuitorilor. Dar este tot atât de adevărat faptul că viaţa tradiţională a Maramureşului se află într-o stare de foarte rapidă transformare şi evoluţie.
Greu de ales vorbele când trebuie să redai sugestiv o satisfacţie de excepţie. Am o deosebită admiraţie pentru Maramureş, pentru oamenii şi cultura lui de neasemuit. Ţăranul maramureşean este omul total, în personalitatea lui se contopesc o seamă de calităţi care dau dimensiunea omului. El este harnic şi bun gospodar, inteligent şi spiritual, cinstit şi foarte ospitalier, aşa încât casa lui e şi casa ta. De el te apropii repede, la el te întorci mereu.

Bilţiu, Pamfil. Joel Marrant: „Am o deosebită admiraţie
pentru Maramureş, oamenii şi cultura lui” : [interviu].
În Maramureş, mai 1982, p. 9.

Simion MEHEDINŢI
Aşadar, e o datorie grabnică să punem sub ochii neamului românesc tot ce poate să ne aducă aminte de scumpul nostru Maramureş şi de greşelile celor care n-au ştiut să-i poarte de grijă şi să-l apere chiar cu preţul vieţii lor. Iar împlinirea acestei sfinte datorii va fi înlesnită de cartea de faţă.
Cine vrea să se încredinţeze s-o deschidă […] unde se află chipul celor doi „coconi” maramureşeni. Să se uite bine la ei şi să-mi răspundă apoi: este vreun colţ de ţară unde aristocraţia fizică a rasei să se fi păstrat mai neatinsă?
Şi dacă mai are vreo îndoială să caute […] unde va găsi pe „urmaşii nobililor din Maramureş”, încălţaţi cu opinci, dar păstrând, în lacre afumate, străvechile lor pergamente de nobleţe.
Să citească apoi doina celor „Trei veri păcurărei” (pecorarii), o variantă a Mioriţei, şi să spună dacă neamul de la izvoarele Tisei nu are şi azi vechea seninătate a „Dacilor nemuritori”. […] Aşa că, la urmă, Românul adevărat nu va putea să nu simtă două lucruri: o adâncă evlavie în faţa maramureşenilor şi o scârbă tot aşa de adâncă faţă de cârmuitorii mişei (de dincoace şi de dincolo de munţi) care, de la Unire şi până azi, n-au vegheat clipă cu clipă spre a vindeca toate rănile neamului românesc din Maramureş.
Iar încheierea nu poate fi decât una: hotărârea cu jurământ, să facem acestui sfânt colţ de ţară dreptatea ce i se cuvine.

Mehedinţi, Simion. O mărturisire. În Ţuţuianu, Ioan N. Maramureşul voievodal : istoric şi economic, Bucureşti, 1942, p. 7.

Gabriela MELINESCU
Dans maramureşan
Roată-a norocului, roată de băieţi,
ochi rotunzi pe care mişcarea ca o sferă a căzut.
Am întins mâna şi am cuprins
umbra unui contur nevăzut.
Cercuri de foc, toate aprinse
pe care le-nşiră norocul în vânt.
Cade câte-un băiat din aer şi mută
jocul în lucruri şi în pământ.
Piei roşii sună pe trupuri,
infern divin care mă ameţeşte
şi-mi smulge toată viaţa-n golul
acelui ochi rotund care se învârteşte.

Melinescu, Gabriela. În Gazeta literară, 12, nr. 32 (695),
5 august 1965, p. 4.

Vasile MERUŢIU
Ţinutul Maramureşului a fost ţara clasică a cnejilor şi mai ales a voievozilor.
Voievozi români au fost şi mai departe de hotarul Maramureşului, în Beregh şi chiar în Ung.
Cei mai însemnaţi însă între voievozii românilor din Ungaria (de atunci) au fost cei din Maramureş, Bogdan, întemeietorul Moldovei, Balc, care şi-a întins stăpânirea peste hotarele Maramureşului.
Marmureşul e menţionat în diplome pe la sfârşitul secolului al XII-lea. Până la 1300 Maramureşul e „un teritoriu afară de Ungaria şi trebuie hotărâri regale pentru a se recunoaşte o atârnare bisericească de Ardeal.

Meruţiu, Vasile. Judeţele din Ardeal şi din Maramureş
până în Banat : evoluţia teritorială.
Cluj, Institutul de Arte grafice „Ardealul”, 1929, p. 20.

Mircea MICU
Maramureşul este un pumn de piatră închis în sine, pumnul fierbinte al marelui Dragoş încleştat pe mânerul buzduganului doborâtor de zimbri.
Pământul său străvechi şi stăpânit de daci miroase a fag şi a brad, a lemn alb şi a piatră de aur, a mere şi a doină cântată în amurg printre crestele apărătoare de datini şi limbă. Este o imensă poartă de lemn cioplită de meşteri anonimi, poartă a frumuseţii şi purităţii româneşti venind din secole, răzbind prin ele, păstrând pentru viitorime cea mai curată matcă a spiritualităţii româneşti.
Stema sa vine din istorie, din adânc de veacuri purtând efigia nemuritoare a marelui Bogdan descălecătorul; pământ bogat, sudat în plumb şi granit, pământ aspru şi dur ca viaţa oamenilor, dar pur şi neîntinat ca inima lor.
L-am văzut de câteva ori, de fiecare dată toamna, pictat în cele mai fantastice culori, înmiresmat de arome vegetale, respirând calm şi egal sub cerul susţinut de pilaştri de lemn, leagăn de trăinicie etnică, traversat de umbra marelui Pintea, haiducul fără somn, umblând noaptea pe drumuri numai de el ştiute să-şi caute ortacii de arme.
Casele cioplite din lemn, zvârlite în pajişti cu iarbă grasă, porţile cu dantelă grea invitând la ospeţie, bisericile suple ţâşnind ca nişte pumnale spre cer, oamenii cu suflete încrezătoare de copii m-au fermecat pentru totdeauna, molipsindu-mă de nostalgia întoarcerii imanente.

[…]

Nicăieri n-am auzit cântece cu ziceri mai frumoase, ritmuri mai profunde şi de neasemuit, datini mai originale şi mai diverse. Ţinutul acesta cu iarbă mirosită de zimbri vine spre noi ca o uimire, neliniştitor şi profund ca Eternitatea.

[…]

Frapantă este nu numai tenacitatea maramureşenilor, voinţa lor aprigă de-a trăi şi de-a învinge, aplecarea lor spre frumos, mândria lor de oameni liberi şi nestăpâniţi de nimeni. Frapantă este sfinţenia cu care au păstrat datinile străvechi, taina meşteşugurilor milenare, zestrea folclorică de o neasemuită bogăţie şi frumuseţe.

[…]

Maramureşul vine spre noi cu toată zestrea spirituală din negura timpurilor, simbol al duratei româneşti, Nord împietrit în aur şi fier, ocrotind oasele strămoşilor, păstrându-le obiceiurile şi graiul şi cântecele fără de seamăn.
Pământul său, cu subsolul miraculos şi bogat, este zestrea de taină a unui neam neînvins şi tânăr. Zestrea de taină a continuităţii noastre.

Micu, Mircea. În Mendrea, Sandu. Maramureş : [album].
Bucureşti, Sport-Turism, 1982, p. 3-4.

Gabriel Mihalyi
Am spus la începutul acestei lucrări că nimic nu se deosebeşte mai mult ca trecutul Maramureşului de trecutul Ardealului şi cum că trecutul acestuia din urmă nu poate servi pentru Maramureş drept model de a fi judecat după el. Dacă totuşi mereu revine această idee, cauza este ignoranţa de o parte, de altă parte interesul pe care îl stârneşte poziţia singulară pe care a avut-o nobilimea română maramureşeană din punct de vedere istoric în familia mare a etnicului românesc.
De încheiere la acest capitol comparativ, să arătăm cum a fost judecat ţinutul Maramureşului românesc din 1848 chiar de un ardelean, unul dintre cei care au făcut revoluţia Ardealului, care prin urmare era principial un adversar al Maramureşului de atunci, Gheorghe Bariţiu – din a cărui istorie am citit atâtea lucruri interesante şi care are accente atât de puternice de a înfiera pe aceia a căror purtare nu era în conformitate cu interesele poporului român, vorbind despre acela care avea în mâini în acea epocă destinele Maramureşului, ridicându-se la o obiectivitate în adevăr istorică şi cu o adâncă pătrundere a evenimentelor şi a caracterelor, scrie despre acesta şi despre câţiva alţii în afară de Maramureş:
„Care pe lângă că au cultivat toate virtuţile adevăraţilor patrioţi eminenţi, în acelaşi timp au ştiut să fie şi buni români, apărători imparţiali şi valoroşi totodată şi ai intereselor naţiunii române, din al cărei sân ieşiră.”

Mihalyi, Gabriel. Maramureşul la modă. Sighet, Editura
Tipografiei Asociaţiunii pentru cultura poporului
român din Maramureş, 1938, p. 28-29.

Ioan MIHALYI DE APŞA
Comitatul Maramureş, situat la cursul superior al râului Tisa, formează în privinţa topohydrographică un teritoriu închis din toate laturile de dealuri mari şi munţi înalţi, ca o cetate, având de poartă locul îngust lângă Hust, unde Tisa părăseşte locul său natal. Apele pătrund acest teritoriu, cum e pătrunsă frunza arborelui de nervele sale; râuri curg din toate marginile până la mijlocul ţinutului, unde Tisa toate le adună, primind de-a stânga râurile Mara, Iza şi Vişeul, de-a dreapta Apşa, Tarasul şi Talaborul şi râul Nagy-Agh. Toate aceste râuri se ramifică în văi şi vâlcele de o rară frumseţe naturală, cum le are pământul clasic al Elladei şi al Italiei. Teritoriul Maramureşului, având marginile sale naturale, numai puţine schimbări a suferit în decursul secolelor.

Mihalyi de Apşa, Ioan. Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV. Cluj-Napoca, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, 2002, Diploma 2, nota 1, p. 4-5.

Filip MOISEI
Specialiştii din Franţa, Olanda, Germania, Austria, Belgia şi Ungaria au apreciat potenţialul biologic al acestor zone, afirmând că au un grad de interes deosebit pentru ştiinţă, mai ales mlaştinile eutrofe, oligotrofe şi mezotrofe. Ca număr şi suprafaţă, mlaştinile din Maramureş sunt cele mai multe şi mai mari din România şi Europa. Suprafaţa lor totală este de 371 hectare. Prin bogăţia florei şi faunei, acestea reprezintă un tezaur pentru patrimoniul european şi mondial.

[…]

În paralel cu studiul florei şi faunei sălbatice, se vor face cercetări şi asupra impactului activităţilor umane asupra acestor zone, vor fi şi activităţi pentru conştientizarea şi educarea populaţiei în sensul protecţiei mediului natural, cu miracolul vieţii sălbatice, un univers fascinant, care asigură echilibrul în natură.

[Interviu realizat de] Alec Portase. În Graiul Maramureşului,
16, nr. 4279, 30 aprilie 2004, p. 8.

Eduard MOLAS
(Spania)
Maramureşul l-am descoperit din întâmplare şi iată că au trecut cinci săptămâni de când sunt aici. Ceea ce m-a cucerit este arhitectura tradiţională care – credeţi-mă că pot documenta ce spun – este singulară şi unică în lume. Din păcate ea lipseşte cu desăvârşire din publicaţiile de specialitate şi e un mare păcat. Ea ar trebui studiată la facultăţile de arhitectură ca un capitol aparte, pentru că se pot învăţa multe din felul în care constructorul maramureşean reuşeşte să îmbine lemnele pentru a ridica adevărate monumente. Iar faptul că o făcea fără un plan, un desen sau măcar o schiţă, ci doar cum îi dicta inima, adică sufletul şi sensibilitatea, este aproape incredibil. Construcţii de lemn există şi în alte părţi ale lumii dar nu au complexitatea celor de aici.

[Interviu realizat de] Ioan J. Popescu. În Informaţia zilei de Maramureş, 6, nr. 1485, 15 august 2006, p. 7.

Codreanu MOLDOVAN
Maramureşul ascunde frumuseţi ce pot fi apreciate doar străbătând şi analizând fiecare cadru natural. Varietatea formelor de relief cum ar fi: conurile vulcanice, stânci abrupte, coloane andezitice, chei, defileuri, depresiuni intramontane – ne dezvăluie o lume mirifică de basm. Neîntrerupta înfrăţire dintre natură şi om i-a încrustat acestuia tainice însuşiri: dorul de libertate, demnitatea, iubirea de adevăr şi dreptate, optimismul nicicând curmat.

[…]

Pe acest fond s-a acumulat un bogat tezaur de cultură populară exprimat prin obiecte de artă de o frumuseţe fără pereche, producţii folclorice autentice şi originale, obiceiuri şi datini care au răzbătut prin istorie până în zilele noastre ca un mesaj al omului veşnic îndrăgostit de viaţă. „Maramureş ţară veche” fiind o expresie de fapt a permanenţei, a continuităţii populaţiei româneşti pe aceste meleaguri […]. Ştiind toate acestea vom înţelege de ce Maramureşul este un punct de referinţă în conştiinţa românească.

Moldovan, Codreanu ; Istvan, Dumitru ; Pop, Ioan. Ghidul turistic al judeţului Maramureş. Baia Mare, Algoritm Pres, 1997, p.3.

Ioan MOLDOVAN
Maramureşul
Iarbă, ogrăzi, caii de piatră
risipind păpădii înalte,
cămăşile sticlind pe lemnul
porţilor preacurate;

Maramureşul –
iar oamenii, Oamenii lui
lângă sfera norilor
şi a pământului.
Ca nişte făclii luminează
până-n zori Cărţile vechi,
casele, Ţara, izvoarele
cu inima trează.

Pentru socialism, 27, nr. 6437, 3 iulie 1976, p. 3.

Tiberiu MORARIU
Caracterul de individualitate a Maramureşului a constituit un însemnat centru de atracţie pentru om; dovadă sunt însemnatele staţiuni preistorice (Apşa, Şieu, Rona, Rozavlea etc.), unde abundă numeroase obiecte din epoca de piatră şi bronz.

[…]

Sub raport istorico-social populaţia Maramureşului este caracterizată printr-o adâncă tradiţie.

[…]

Păstrarea conştiinţei de oameni liberi, descendenţi din vechi familii de voievozi şi cnezi, cu averi neîmpărţite, aşa numite „stăpâniri în devălmăşie”, „composesorate”, se menţine şi astăzi.

[…]

Chiar şi înfăţişarea ţăranului maramureşean este deosebită de cea a populaţiei regiunilor învecinate. Este voinic, adus puţin de spate, cu plete lungi, până la grumaz – deasupra umerilor – cu ochii vii şi scânteietori, cu nasul bine pronunţat şi acvilin. Românul maramureşean e de o înfăţişare fizică mândră şi impunătoare. E sobru în mişcări şi de o gravitate care impresionează pe strein. Chipul maramureşeanului ne aminteşte tipul strămoşilor daci, de pe columna lui Traian.

[…]

Delicateţea şi armonia sufletului său se vede în arta populară. Portul ţăranului maramureşean, făcut în întregime la casa lui, este plin de farmec. […] Tot astfel şi ornamentaţia vechilor biserici şi arhitectura lor, dintre care unele datează din secolul al XIV-lea (Apşa, Ieud etc.), precum şi înfrumuseţarea caselor, porţilor şi a pridvoarelor au evidenţiat cu ocazia diferitelor expoziţii (Londra, Paris, Bucureşti) gustul artistic al acestei populaţii.

[…]

Tradiţionalismul populaţiei maramureşene este păstrat cu sfinţenie, orice manifestare sufletească fiind însoţită de un întreg cortegiu de obiceiuri, ca cel de a face „foc viu” când pleacă turmele la munte. Acest foc viu constă în frecarea a două lemne atât timp până se aprind. Prin focul astfel rezultat trebuie să treacă întreaga turmă de oi, să fie ferite în timpul verii de spiritele rele. Apoi variatele şi curioasele obiceiuri, care însoţesc ceremonialul înmormântării, păstrate din bătrâni cu multă dragoste şi sfinţenie, de care nu-i desparte nici sărăcia şi nici mizeria, ne servesc ca o dovadă vie de vechimea şi continuitatea acestei populaţii pe aceste meleaguri.

Morariu, Tiberiu. Maramureşul în organismul etnic şi politic al Ţării Româneşti”. În Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, Tomul 60, 1941, p. 27, 36-38.

Florian MUREŞAN
Gând pentru Maramureş
Pământ străbun cu munţi bătrâni
Cu-nalte ierburi,
Cu dealuri roditoare,
Cu căprioarele şi cerbii
Vestitelor pripoare –
Spre tine se îndreaptă
Gândul meu,
Spre tine scump pământ natal,
Spre tine Maramureş.

Mureşan, Florian. Azururi. Baia Mare, Casa
Creaţiei Populare, 1971, p. 52.

Toma MURGOI-JIBOTEANU
Maramurăşul
Cetate mândră ca-n poveşti,
A Zimbrului Cetate
Pământ ce ascunzi în sânul tău
Din vremuri depărtate,
Atâtea rânduri de strămoşi,
Ce zac sub neagra-ţi glie;
Viteji eroi, ce au apărat
A neamului moşie.

Azi calc pământu-ţi sfânt,
Stropit cu al lor sânge,
Şi simt în mine inima
Şi sufletul cum plânge.
C-atâta jale şi dureri
Au semănat prin tine,
Puhoiul valului barbar
Al hoardelor străine!

Ş-atât de greu te-a năpădit
Neghina rea şi spinii.
Prin veacuri codrii tăi frumoşi
I-au jefuit străinii,
Iar străbunii de ar ieşi
Din sfintele lor moaşte
O, Maramureş, sfânt pământ,
Azi nu te-ar mai cunoaşte!

Acum al nostru eşti pe veci
A neamului moşie.
Pământ ce ascunzi în sânul tău
O sfântă bogăţie;
Ce avem mai scump: părinţi şi fraţi…
Ce faima şi-o purtară,
Clădind prin jertfa lor de ieri
Moldova legendară.

Respire azi tot ce-i Român
Deplina libertate,
Că-i vremea să te ridicăm
Din temelii cetate!
O, leagăn scump ce porţi la râu
Atâtea moaşte sfinte.
Să-ţi dăm splendoarea ta de ieri
Şi faima din ’nainte!

Nu-i vreme nici de plâns acum
În dezrobită ţară.
Cu valul de dureri s-a dus
Şi-a jugului povară.
Robiei crude noi i-am smuls
Şi funie şi lanţul
Căci astăzi strajă la hotar
Stă mândru „Dorobanţul”!

Gazeta Maramurăşană, 12, nr. 5, 29 ianuarie 1931, p. 2.

Raluca NAGY
De când mă ştiu am avut un fel de reţinere faţă de Maramureş. Toată lumea scria despre sau voia să vadă sau fusese acolo, Maramureşul era peste tot.
Maramures, Terra Incognita a lui Gil Jouanard, sau „Maramureşul profund” despre care vorbeşte Jean Cuisenier în Mémoire des Carphates sunt primele exemple care îmi vin în minte din multele etnologii şi/sau recitaluri literare ale experienţelor acumulate în cursul misiunilor succesive în această zonă. Avem de a face cu acelaşi discurs care ne prezintă un Maramureş „doré”, unde sunt evocaţi ţăranii, respectuoşi faţă de ordinea socială, morală, tradiţii şi credinţe, cu înţelepciunea lor eternă care alimentează visele bucolice de fericire, securitate şi eternitate.

[…]

Maramureşul este una dintre societăţile „etnologizate” care constituie ultimele semne vizibile ale stării arhaice a lumii. Lumea „urbană” se grăbeşte şi se înghesuie să culeagă ultimele dovezi din acest colţ pur şi autentic ce răspunde perfect aşteptărilor ei prin punerea în scenă a tradiţiilor imuabile. Faptul că maramureşenii şi-au asumat discursul identitar auto-valorizant bazat pe mitul autenticităţii este un mecanism ce răspunde motivaţiilor pe care ei le atribuie comportamentului „vizitatorilor”, cu toate laturile sale ştiinţifice, literare sau „stil de călătorie”: dacă vin să ne vadă, vin pentru că suntem interesanţi.

Nagy, Raluca. Opinii despre construirea „mitului Maramureş”. Revista „22”, 16, nr. 777, 25-31 ianuarie 2005, [supl.] „22 plus”, Maramureşul neturistic, 13, nr. 171, 25 ianuarie 2005, p. 15.

Minoru NAMBARA
(Japonia)
Maramureşul este satul primordial. Nu ştiu precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din porţi, din bisericuţele de lemn, din făptura omului… Ţăranii maramureşeni nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, în Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară – nu primitivă –, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie.

Nambara, Minoru. Maramureş. Baia Mare, 1995, p. 3.

John NANDRIŞ
(Marea Britanie)
Ştiu cât de bogată este cultura lemnului în Maramureş… Noi trebuie să vedem şi să gândim foarte precaut şi mai ales să vedem cum vom dezvolta o astfel de regiune ce rămâne aproape unică în Europa ca şi în contextul românesc.
Maramureşul este o pădure umană ce nu trebuie defrişată.
Maramureşul are lucruri remarcabile care ar trebui să fie mai bine cunoscute în Vest.

În Maramureş : tezaurul din centrul geografic
al Europei. Baia Mare, 2002-2003, p. 126.

Leonida NEAMŢU
Maramureşul vuia prin culori
Într-un mătăsos început de toamnă
Într-un limpede sfârşit de zi
Treceam hotarul străvechii ţări,
În liniştea care suia din pământ,
Maramureşul vuia prin culori.

Pe vârtejul argintiu al drumului
Sub codrii mai puri ca lumina
Inima mea îndrăgostită
De primele cântece aici auzite
Se risipise, se risipise în flăcări răzleţe.

Şi cum soarele palid creştea în jos
Cu clipele şi rădăcinile împreună
Pe piscuri albe scânteiau oglinzi
Armurile, osemintele voievozilor.

Neamţu, Leonida. Ochii. Bucureşti, Editura Tineretului, 1963, p. 75.

Mihai NEGULESCU
Ce ar fi fost acest ţinut, dăruit din plin cu avuţii ale pământului şi ale subpământului, dacă la fiecare casă a maramureşeanului nu te-ar întâmpina o poartă lucrată migalnic, cu înflorituri şi motive în relief? Pentru întâlnirea cu tine, care îi treci pragul în zi luminoasă sau în zi cu negură, gospodarul acestor locuri s-a pregătit cu dragoste. Izbind cu securea, cu dalta şi tesla în lemnul crud, adus din pădure, omul acesta risipeşte în fiecare gest atâta sete de frumos, atâta prietenoasă pornire, încât, trecând mai târziu pe la poarta lui, simţi că trebuie să te opreşti, că trebuie să-i răsplăteşti ceasurile de trudă, cu o vorbă de omenie, cu un salut, cu un semn că ai înţeles în ce lume dominată de legile armoniei începi să pătrunzi.

Negulescu, Mihai. Arcul de miazănoapte. Bucureşti,
Editura Ion Creangă, 1973, p. 173-174.

Timiş NICOARĂ
Aşezat în nordul cel mai de nord al patriei noastre Maramureşul este unul din ţinuturile de legendă, în care istoria se păstrează vie prin tradiţii, datini şi obiceiuri, în arta populară, neîntrecută în frumuseţi.
În dăltuirea lemnului, în modelatul lutului, în ţesături şi combinarea culorilor, în potrivirea cuvintelor şi în însăilarea melodică a sunetelor, omul Maramureşului a pus viaţă, a pus tot ce are mai frumos şi mai de preţ în sufletul său. Bisericile de lemn, porţile şi casele, monumentele de arhitectură populară, nu se impun prin mărime, ci prin îndrăzneală şi armonie, ele parcă descind din vechile forme ale curţilor voievodale de altădată.

Nicoară, Timiş ; Şainelic, Alexandru. În Maramureş… metaforă şi legendă. Baia Mare, Casa Creaţiei Populare, p. [4-5].

Irina NICOLAU
„Dacă am putea să însumăm toate Raiurile care aparţin geografiilor sacre ale Lumii, am avea măsura binelui imaginar în care ne scăldăm. Românii, sătui de folclorul utilizat în exces, ca ambalaj pentru propaganda comunistă, au descins fiecare să descopere Raiul printre locurile şi satele vechi.
Locuri frumoase în România sunt multe, dar Raiuri numai câteva. Ca să devină Rai, locul pretinde o consacrare.
Raiul Maramureşului l-au creat locurile şi oamenii, deopotrivă.
Drumul Maramureşului, l-au luat iubitorii de natură, cei de horincă, slănină şi caş, căutătorii de icoane pe sticlă şi obiecte vechi, dar şi căutătorii de oameni.

Ăsta-i Maramureşu’:
Maramureş ţară veche,
Cu oameni fără pereche.

D’apoi, cât-ui Maramureşu’
Nu-i ficior ca io şi tu,
Da’ nici oraş ca Sighetu’.

Să fii mare, nu-i mirare
Să fii om e lucru mare!

Nicolau, Irina. În Mediu, resurse, dezvoltare durabilă / Viorel Pop, Florin Dumescu, Vasile Hotea, Gheorghe Vâtca. Baia Mare, Editura Universităţii de Nord, 2006, p. 379.

Corina NICOLESCU
În domeniul icoanelor pe lemn, mai binecunoscute în literatura de specialitate sunt cele din Maramureş şi zona nordică a Transilvaniei, de un interes cu totul deosebit pentru arta şi cultura românească.

[…]

Ierarhizând valorile artistice în ordinea vechimii, desigur că locul principal trebuie acordat Maramureşului.

Nicolescu, Corina. Icoane vechi româneşti.
Bucureşti, Meridiane, 1971, p. 18, 23, 24.

Saskia NIEUWENHUIS
(Olanda)
Deşi am fost de atâtea ori în România, nu ştiu cum arată sărbătorile de Paşti în satele româneşti. Crăciunul în Maramureş da, e superb, cu acel peisaj mirific învăluit în nea, cu nemaipomenitele colinzi, cu atmosfera de sărbătoare – pe care aici am cam pierdut-o…

„Recunosc: România este a doua mea patrie!”. În Graiul Maramureşului, 7, nr. 1554, 20 ianuarie 1995, p. 6.

Francisc NISTOR
Ţinut de legende, cu istoria dăltuită în lemn şi în piatră, Maramureşul – în ciuda greutăţilor pe care le-a avut de suportat de-a lungul veacurilor – păstrează în el valoroase datini şi obiceiuri, mesagere vii de-a lungul istoriei.

[…]

Din bogăţia de datini şi obiceiuri, cele legate de sosirea primăverii şi cele prilejuite de Anul Nou se evidenţiază în mod deosebit prin fast, farmec şi multiple virtuţi artistice-literare, muzicale, coregrafice, mimice şi dramatice – cu profunde sensuri umane.

Nistor, Francisc. Iarna maramureşeană. Bucureşti,
Editura Sport-Turism, 1981, p. 8, 9.

Puiu NISTOREANU
Am constatat astfel că zona Maramureşului este situată la confluenţa şi interferenţa marilor culturi şi civilizaţii europene. Este vorba de culturile occidentale, de cultura orientală. Pe de altă parte, asistăm aici la o suprapunere a două mari biserici creştine, cea ortodoxă răsăriteană cu cea catolică apuseană.

[…]

Oamenii acestor locuri au preţuit din totdeauna istoria şi neamul din care fac parte, cunoscându-şi în egală măsură şi rostul pe această lume.

[…]

Ca în toate satele maramureşene, casele sunt legate de uliţe drepte, întortocheate, poteci şi „prilazuri” ce se strâng spre locul cel mai căutat: biserica. Biserica în jurul căreia se derulează întreaga viaţă a satului, de la naştere, la cununia însoţirii, la înmormântarea despărţirii de astă lume. Biserica ce a păstrat cărţile sfinte, manuscrisele şi icoanele, steagurile de luptă, cununi de miri ori de eroi. Biserica ce reuneşte viii la slujbe, praznice şi alte ritualuri specifice, iar pe „cei plecaţi” – în cimitirul aflat în imediata ei vecinătate.

[…]

Am oprit, de curiozitate, şi noi. Pe fâneţele dispuse de o parte şi alta a căii de acces, localnicii, în haine specifice zonei coseau ori adunau brazdele de iarbă. „Străinii”, îmbrăcaţi ca şi noi „nemţeşte”, priveau, filmau şi fotografiau, nevenindu-le să creadă ochilor că totul este aievea, „live”.

Nistorenu, Puiu. Fruntea „ţării fără de pereche”.
În România pitorească, 34, nr. 400, 2005, p. 5.

Constantin NOICA
Francezul spune: totul contribuie la bucuria celui ce iubeşte cu adevărat. Eu aş spune: totul contribuie la bucuria celui ce călătoreşte prin Maramureş. Pierzi un tren, ai o pană de maşină, faci un autostop, orice s-ar întâmpla te răsplăteşte într-un fel sau altul.
Unele cântece şi versuri maramureşene au o rigoare, o perfecţiune formală, asemenea unui sonet shakespearian. Şi ce-mi place la cântecele acestea este că nu stau sub tirania sfârşitului. Ar putea continua oricât, aşa cum îţi sugerează Coloana nesfârşită a lui Brâncuşi.
Când mă gândesc la Maramureş, la folclorul nostru şi la felul întâmplător şi prea adesea parţial în care am păstrat ceva din ce a fost, îmi spun că aceea ce ştim şi admirăm noi (laolaltă cu atâţia străini) reprezintă poate numai resturile şi firimiturile unui banchet al zeilor.
Când vizitezi Maramureşul înţelegi de ce grecii vechi spuneau la materie, în general, „lemn”. Şi cultura şi civilizaţia pleacă de la lemn. […] – Vai de lumea care şi-a pierdut lemnul, materia! […] Cine nu respectă materia se năruie spiritualiceşte.

Noica, Constantin. Călătorie în Maramureş. În Bogdan, Ion ; Olos, Mihai ; Timiş, Nicoară. Calendarul maramureşului.
Baia Mare, 1980, p. 70-71.

Mihai NOVICOV
În Maramureş
Ca o dantelă răsturnată în azur
stau brazii – imobili şi ameninţători –
şi-atâta vuiet face apa împrejur,
că-i linişte, şi-i dor.

Eu mă scufund în vastul ocean
al sentimentelor ce nu cunosc veleatul,
ca să alung tot ce-i deşert, şi-i van
din sufletu-mi în veci răscumpăratul.

Pentru socialism, 14, nr. 3284, 11 august 1964, p. 2.

Ioana OANCEA
Maramureşul este zona unde tradiţiile strămoşeşti, portul popular şi arta veche se păstrează ca în nici o altă parte a României. Judeţul este considerat un imens muzeu în aer liber.
Maramureşul este zona unde tradiţiile strămoşeşti, portul popular şi arta veche se păstrează ca în nici o altă parte a României. Judeţul este considerat un imens muzeu în aer liber. În mod special în Ţara Maramureşului, oamenii încă mai folosesc obiecte casnice şi unelte care în alte părţi se pot vedea numai în muzee. Bisericile din lemn se întâlnesc în aproape fiecare sat maramureşean, fiind cunoscute în toată lumea: cea mai înaltă construcţie de lemn din Europa era, până nu demult, biserica mănăstirii de maici de la Bârsana – 62 metri, depăşită de cea a mănăstirii de la Săpânţa (72 metri).
Cea mai veche biserică de lemn se află la Ieud şi datează din anul 1364. La poalele Muntelui Ţibleş, pe Valea Izei, găsiţi unul dintre cele mai pitoreşti sate maramureşene. Ceea ce face satul Botiza vestit sunt în primul rând atelierele meşteşugăreşti de ţesut covoare din lână vopsită în culori vegetale. Odată ajunşi acolo, veţi fi încântaţi de biserica din lemn atestată documentar încă din 1699, în care veţi admira multe icoane vechi, dar şi vâltoarea şi moara de lemn acţionată de apă. Locuitorii Botizei sunt deosebit de mândri de bisericile lor. Din străbuni s-a transmis tradiţia că, dacă un sat îşi pierdea biserica, un alt sat vecin mai bogat le dăruia sătenilor biserica proprie sau una nouă. Aşa s-a întâmplat în secolul al XVII-lea, când Botiza a primit biserica de lemn de la Vişeu de Jos. Tot aici veţi găsi şi cinci izvoare: unul de apă sărată (termală) şi patru de apă dulce. Înainte, apa sărată era folosită, în principal, la conservarea cărnii şi a slăninei.

Oancea, Ioana. Vacanţe la pensiuni agroturistice din Maramureş.
În Gândul, 1, nr.69, 22 iulie 2005, p. 7.

Augustin OGRAJENSEK
Adevărul este că mă simt îndrăgostit de această zonă a României…
Nu numai frumuseţile naturale şi mărturiile de spiritualitate ale acestora – cărora le dedic filmele mele – mă atrag, ci pentru mine şi minerul şi ţăranul maramureşean îmi sunt foarte apropiaţi. Puterea tradiţiei este aici o marcă spirituală demnă de admirat şi ea impresionează oriunde e prezentată peste hotare în dimensiunile ei autentice. Viaţa de familie, gospodărie temeinică, unitatea comunităţii rurale sunt expresii ale unui puternic sentiment de continuitatea şi solidaritate omenească. Este, cum să vă spun, o lecţie de mare omenie, necesară azi lumii întregi.

[Interviu cu ] Augustin Ograjensek. Despre Maramureş – o lecţie de omenie. [A consemnat] Augustin Cozmuţa. În Pentru
socialism, 33, nr. 8247, 7 mai 1982, p. 2.

Mihai OLOS
Maramureşenii sunt oameni umblaţi. Viaţa le-a dat pe lângă statornicia milenară pe aceste locuri darul nobil al plecărilor şi întoarcerilor, al drumeţiei. Înainte şi după Bogdan, descălecătorul Moldovei, au fost fără îndoială şi alţii, printre care un drumeţ în cel mai desăvârşit înţeles al cuvântului, Pintea, căruia poporul îi spunea cu dragoste şi admiraţie Viteazul.
Ce îi punea pe drumuri pe aceşti oameni? Nimic altceva decât dorul. Dorul cu infinitele sale ipostaze – dorul cunoaşterii; dorul de dragoste, „dorul dor”, cum îi spunea Lucian Blaga… Literatura populară maramureşeană are splendide piese de dor şi drum. Basmele, aproape toate vizează călătoria. Cunosc un descântec de deochi, auzit de la o bătrână din Şurdeşti, care pomeneşte marea. Această femeie n-a văzut niciodată marea, dar are perfect sentimentul mării atât de afişat de poeţi. Poate cine a creat poezia acestui descântec a văzut sau – de ce nu? – a trecut marea. Sau de la înălţimea clătinată a turnului din Şurdeşti marea poate să fie văzută?
Locuinţele, portul, cântecele, toate cele pe care le creează maramureşeanul dovedesc, impresionant pentru o zonă în fond restrânsă, contactul cu lumea. Maramureşeanul, pe unde merge vede, se miră, învaţă, aprobă, reprobă. O dată întors de pe lume, maramureşeanul îşi împărtăşeşte experienţa. El adaptează ce a văzut la el acasă. Goticul bisericilor din lemn maramureşene este altul decât cel obişnuit. Maramureşeanul primeşte de la alţii în măsura în care dă şi el, dacă se poate cu prisos. Este ospitalier cu străinii. Ominia, uminia, omenia nu ştii dacă sunt variante de la sat la sat ale aceluiaşi cuvânt sau cuvinte diferite. Maramureşenii sunt oameni de omenie şi ominesc.

Olos, Mihai. Maramureşul şi drumurile lumii. În Pentru
socialism, 18, nr. 4481, 21 iunie 1968, p. 1.

Dimitrie ONCIUL
Maramureş se numeşte muntoasa ţară a Tisei de Sus până aproape de gura Someşului, unde-şi schimbă râul cursul său din răsărit la apus spre miazănoapte, întorcându-se apoi repede spre miază-zi.

[…]

Îndată ce documentele medievale, privitoare la Ţara Maramureşului, ne dau ştire despre starea ei etnografică, apar românii ca mulţime a populaţiei.

Onciul, Dimitrie. Scrieri istorice. Vol. 1. Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1968, p. 106, 107.

William OWEN
(SUA)
Barierele fizice sunt reprezentate de un lanţ muntos ce separă România în mai multe regiuni distincte.

[…]

Aceste regiuni îşi au fiecare propria istorie şi propriile tradiţii. Fiecare dintre ele este foarte importantă pentru România, însă sufletul acestei ţări este Maramureşul.
În timp ce România se luptă să facă pace cu lumea modernă, Maramureşul continuă să păstreze modul de viaţă tradiţional neschimbat de sute de ani. Această zonă este a tradiţiilor, a obiceiurilor unice, a vechilor superstiţii neafectate de timp.
Să călătoreşti prin Maramureş înseamnă să călătoreşti în trecut. Bucuraţi-vă de această călătorie.

În Borlean, Ioan. Vadu Izei şi Maramureşul : În ţara satelor româneşti.Vadu Izei, OVR „Agro-Tur-Art”, 2002, p. [II].

P.P. PANAITESCU
Aceste condiţiuni sociale, asupra cărora vom reveni pe larg, au făcut cu putinţă în Maramureş o mişcare culturală românească de neconceput în comitatele din vecinătate.

[…]

Aceasta indică iarăşi Maramureşul, ţară cu autonomie românească, oarecum izolată.

[…]

În ceea ce priveşte locul, cercetările lingvistice completate cu consideraţiile sociale expuse mai sus duc la o indicaţie destul de precisă: Maramureşul ca centru al vechiului curent de traduceri în limba română.

[…]

Am cercetat apoi istoria Maramureşului în acea epocă şi am aflat cadrul în care s-a putut dezvolta acolo începutul scrisului românesc. Acest cadru este constituit din existenţa în această provincie în veacurile XIV-XV a unei stăpâniri a pământului de către mica nobilime cnezială şi formarea în Maramureş a unei biserici româneşti cu caracter pur feudal, autonomă faţă de biserica episcopală. Erau biserici şi mănăstiri cu domeniile lor, stăpânite de nobilimea locală. Spre deosebire de celelalte ţinuturi româneşti din Ungaria, Maramureşul, ţară de autonomie feudală locală, cnezială, era şi o ţară de mănăstiri, aflate în posesia feudală.

Panaitescu, P.P. Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare
Române, 1965, p. 69-70, 95.

Constantin PAPAGHEORGHIU
(Grecia)
Am cunoscut în Maramureş oameni care păstrează încă nealterată o bună parte din obiceiurile strămoşeşti. Sculptura în lemn, prelucrarea lui populară este mai mult decât magnifică. Artizanatul de aici este nemaiîntâlnit în altă parte. Asta-i tot.

Belu, Ion ; Banu, George Maria. Fascinaţia Maramureşului. Declaraţii ale participanţilor la Congresul F.I.J.E.T. În Pentru socialism, 23, nr. 6141, 28 octombrie 1973, p.3.

Tache PAPAHAGI
Dintre colţurile eminamente muntoase, împrejurimile pe cari ni le oferă Borşa sunt dintre cele mai frumoase.

[…]

Pietroasa şi Repedea, colţuri tainice şi pline de farmec îmbinate cu fiorii dulci ai unei frumoase naturi sălbatice; Poienile, în schimb, ne oferă prin versantul sau mai bine zis prin amfiteatrul lor un redus dar maiestuos orizont, format din munţi masivi şi impunători, cum sunt bunăoară: Podul-Cearcănului, Ştiolul, Faţa-Munţilor sau Pietrosul cel bogat în capre-negre şi în cocoşi sălbatici.

[…]

Cât priveşte ocupaţiunile femeilor, ceea ce trebuie relevat, mai ales pentru trecut, este ţesutul covoarelor, în care maramureşeanca îşi desfăşoară tot talentul său artistic. Covoarele maramureşene sunt remarcabile nu numai prin originalitatea regional românească a motivelor, ci şi prin ţesătura lor; de amândouă părţile cu aceeaşi faţă, ceea ce necesită timp îndelungat, pricepere şi răbdare din partea femeilor.

[…]

Din punct de vedere al caracterului, trăsătura fundamentală a maramureşeanului rezidă în înfăţişarea lui calmă, sobră şi solemnă. Spre deosebire, bunăoară, de oşean, care îşi manifestă caracterul său iute prin gesturi, prin umblet ca şi prin expresia ochilor săi, maramureşeanul se arată mai aşezat, mai puţin pornit spre tot ce cere hotărârea pripită a momentului.

[…]

Această caracteristică trăsătură psihică a maramureşeanului, care – în cadrul rustic şi patriarhal al stării sale – îmbracă haina unei bunătăţi nobile, am constatat-o în întregul ţinut: în sate, ca şi la munca câmpului, ba chiar în singurătăţile munteneşti ale stânelor.
Este ospitalier cu orice străin sau necunoscut pe care e destul să-l ştie că e de legea lui. Din portul, ca şi din vorba lui, se evidenţiază o pronunţată independenţă morală, judecată sănătoasă şi inteligenţă vie – ceea ce reiese, alături de calmul său sufletesc, şi din versurile:
La dor şi la supărare
Trabă om cu minte mare.

Papahagi, Tache. Graiul şi folklorul Maramureşului. Bucureşti, Cultura Naţională, 1925, p. VIII-IX, XXI, XXVII-XXVIII.

Platon PARDĂU
Maramureş
Pe unde să trec la tine:
valea, asprele cline
au sigilat-o cu carpeni şi brazi.
Bistriţa vine de la marginea noastră,
adunând, fir cu fir, pădurea albastră.

Aş porni prin legendă în sus,
pe drumul acela supus
în ierbi şi în pietre rotunde de râu,
ce ne înconjoară ca un brâu
şi se îndoaie
printre casele ascuţite de ploaie.

Însă mi-e teamă că s-au risipit
ierbile-n vechi asfinţit.
Piatra s-a revărsat cu o ardere sură
de-atâta căldură
ce-au aprins-o picioarele
umblând dintr-o parte în alta cu soarele.

Şi drumul acela-i pământ,
şi creşte în arbori şi vânt,
şi-n tălăngile care sună
a fluiere lungi şi a lună.
A mioriţe şi a mit
de demult ciobănit.

Când mă uit înapoi,
mă reflectă pădurile noi,
şi-n focare îmi văd propria rază,
dreaptă, aproape de amiază.
Şi pătrund de-a dreptul
dinspre înalt,
înspre surâsul tău ca niciodată,
arcuit între un om şi celălalt
ca o imensă poartă sculptată.

Luceafărul, 7, nr. 1, 4 ianuarie 1964, p. 5.

Corina PAVEL
Minunea lucrării dumnezeieşti a lăsat plaiurilor acestora o frumuseţe ca la începuturile lumii – pură, sălbatică, virgină – ce-ţi adapă privirea nesăţioasă, de orăşean înăcrit de liniile frânte ale peisajului citadin. Ce magie mai lucrează încă în aerul şi în pământul Maramureşului, noi nu ne-am putut pricepe să spunem. Dar am simţit că atâta emoţie îţi produce vederea locurilor acestora, încât inima porneşte să-ţi bată nebuneşte, de o bucurie nestăvilită – ai impresia că nimic rău nu ţi se poate întâmpla, totul e pozitiv, totul te energizează.

[…]

Maramureşul e o minune a lumii care trebuie văzută şi înţeleasă până nu se va stinge de tot, precum se sting chipurile sfinţilor din bisericuţele de lemn risipite pe dealuri, în care plouă şi bate ninsoarea, fără ca cineva să se sinchisească să le restaureze şi să le păstreze pentru cei ce vor veni.

Pavel, Corina. Grăbiţi-vă să vedeţi minunea, până nu se pierde
de tot! În Formula AS, 9, nr. 372, iulie 1999, p. 16.

Adrian PĂUNESCU
Aici, în Maramureş
Aici, în Maramureş, e cazul să venim
la cuminecătură şi la purificare,
să ne pătrundem trupul de duhul care doare,
să ne păstrăm credinţa într-un altar sublim.

Aici, în Maramureş, e cazul să iubim
pe omul care duce pământul în spinare,
şi de durere tace, de sărăcie moare,
aici în Maramureş, ca în Ierusalim.

Pe munţi se mai târăşte un fum fără contururi,
sunt sufletele celor care-au plecat de-aici,
nu simţi că suntem totuşi neiertători de mici,
la limita pădurii cu marile azururi.

Aici, în Maramureş, pe un ceresc prichici,
aici, în Maramureş, ca să-l râvnim de-a pururi.

Păunescu, Adrian. Sunt un om liber. Bucureşti,
Cartea românească, 1989, p. 294.

Gheorghe PÂRJA
Maramureş
Maramureş, marmură murmură
Sânge curs pe cărţi de veac,
Leagăn, naştere şi gură
Fără soţ şi fără leac.

Dor din cremene şi iască,
Rod grădinilor şi mară,
Lemn de casă părintească
Şi acoperiş de ţară.

Mână scrisă-n manuscris
Vatră de cuvânt şi grindă,
Pe un colţ de paradis
Trei păcurărei colindă.

Maramureş, murmură marmaţii,
Iză de vechime şi de har,
Voievozi de lume, luminaţii –
Maramureş, început de calendar.

Maramureş, decembrie 1976, p. 14.

***

Deunăzi coboram din munţi, printre brazii solemni ca un imn, plini cu zăpadă cum de mulţi ani nu ne-a fost dat să vedem un asemenea peisaj cu zarea pierdută în culoarea albă. Drumul meu era mărturisirea sinceră a călătorului, un jurământ pentru colină, şi plai ori poate un cântec nerostit, dăruit muntelui. Din văi se auzeau ridicându-se glasuri, iar tăcerea era o închipuire a anotimpului. Vine o vreme când ne aducem aminte despre aceste locuri ca despre un ţinut al cailor cu potcoave de aur, pădurile poartă în ele civilizaţia lemnului coborât de oamenii care nu cunosc apusul soarelui. Nu cunosc, pentru că soarele stă ca o stemă în porţi şi luceşte şi iarna şi vara, şi ziua şi noaptea. De aceea putem spune, nu fără mândrie, că la noi fiecare om îşi are astrul lui. Şi asta nu e puţin.
Ajuns la marginea unui sat cu nume de fată şi râu, am văzut cum norii se sprijină pe fuioarele de fum ale caselor. Îmi părea că numai aici se poate întâmpla această minune, aici între aceşti oameni cu suflet de vioară. Aici în satul acesta de sub Gutâi, câţiva tineri se adună în serile acestea cu prea multă zăpadă şi deprind măiastra cântare din fluier. Încă un argument că lemnul cântă în mâinile acestor oameni. Cântă cu sufletul şi cu şase degete jucăuşe pe lemnul miraculos.
La o margine de gând într-un moment de odihnă am învăţat că întotdeauna în Maramureş drumurile se măsoară în cântece.

Pârja, Gheorghe. Cale de un cântec. În Pentru socialism,
23, nr. 6179, 12 decembrie 1973, p. 1.

***

În vâltoarea unor concepte ieşite parcă din gura unui balaur cu limba despicată mă văd pus în căruţa cu roţi de lemn căreia i se dă .drumul pe un deal pietros. Ni s-a aruncat în faţă spectrul regionalizării ca o arondare la modernitatea Europei. Brusc şi cu răspundere mă gândesc ce se va întâmpla cu Maramureşul? Cei ce desenează noi hărţi pe geografia României n-au suflat o vorbă despre vetrele istorice ale acestei ţări. Cum nu şi-au pus ei întrebarea, mă simt dator până la picătura de sânge să deschid ochii mari. Am scris despre acest spaţiu al naşterii mele, apoi al vieţii întoarsă pe toate feţele, şi-i rămân credincios În admiraţie până la ultima respiraţie. Aproape o viaţă de om am învăţat Maramureşul. Îl cunosc bine. Ştiu că are ceva direct din cer.

Pârja, Gheorghe. Pledoarie pentru Maramureş. În Graiul Maramureşului, 23, nr. 6469, 21 iunie 2001, p. 1.

Ovidiu PECICAN
Încă din această vârstă a medievalităţii, prin operele mai mult sau mai puţin disparate al căror ecou cultural ni s-a transmis, Maramureşul s-a afirmat, aşadar, ca un teritoriu a cărui autonomie politică, susţinută cu abilitate diplomatică de o nobilime locală românească în lupta de uzură cu regalitatea şi cu magnaţii maghiari şi ruteni, a fost fortificată prin recursul la pana istoricilor. Încă de pe atunci, formula narativă se îmbina cu analistica, iar orizontul legendar se îngemăna cu cel propriu-zis istoric, în scopul unei mai bune slujiri a scopului combativ al scrisului respectiv.

Pecican, Ovidiu. Noile anale ale Maramureşului. În Tomi, Marian Nicolae. Maramureşul istoric în date. Cluj-Napoca, Grinta, 2005, p.I.

***

Cartea Laurei Ghinea luminează într-un mod particular un teritoriu misterios, venind din tradiţia cea mai veche şi mai prestigioasă, pe de o parte, dar şi ajuns la modă, datorită modernizării abrupte şi a turismului cultural emergent în ultimii ani. Este vorba de Maramureş, a cărui locuire este atestată în a doua jumătate a sec. al XIII-lea, care a devenit comitat regal în partea secundă a veacului al XIV-lea şi care a rămas pentru mult timp într-o etapă de subdezvoltare ce i-a conservat profilul arhaic de până mai ieri. Abia căderea, în 1989, a comunismului a permis modificări economice şi cosiale care au însemnat şi o transformare rapidă, determinantă, a peisajului însuşi prin schimbări substanţiale şi contrastante în raport cu arhaismul iniţial al acestei „muntenii”, adevărata „ţară a lemnului”, cu oameni aspri şi hotărâţi să învingă obstacolele vieţii fără a renunţa la propria identitate regională.

Pecican, Ovidiu. Durate în piatră şi lemn. În Ghinea, Laura. Noile modele. Maramureş între ficţiune şi realitate : Prefaţă.
[Timişoara], Editura de Vest, [2007], p. 18.

Lucian PERŢA
Maramureş (Pantum)
Porţi mustind de poezie,
Porţi sculptate în stejar,
Puse aicea pe vecie
Ca pe-o piatră de hotar.

Porţi sculptate în stejar
Te îmbie să le treci
Ca pe-o piatră de hotar
Spre un tărâm aici de veci.

Te îmbie să le treci
Râuri limpezi peste punţi,
Spre un tărâm aici de veci
Străjuit de falnici munţi.

Râuri limpezi pe sub punţi
Murmur de cântare poartă,
Străjuit de falnici munţi
Satul parcă te aşteaptă.

Murmur de cântare poartă
Vântul dinspre codrii-n zbor
Satul parcă te aşteaptă
Ca pe-un fiu rătăcitor.

Vântul dinspre codrii-n zbor
Iz de cetină-ţi întinde,
Ca pe-un fiu rătăcitor
Satul simţi cum te cuprinde.

Iz de cetină-ţi întinde
Gospodarul în pridvor,
Satul simţi cum te cuprinde
Şi te-nvăluie în dor.

Gospodarul în pridvor
Cu de toate mi te-mbie
Şi te-nvăluie în dor
Porţi mustind de poezie.

România turistică, 67, nr. 173-174, 2003, p. 46.

Irina PETRAŞ
Maramureşenii – oameni drepţi şi aspri, scumpi la vorbă, cu căutătura ochilor venind de undeva de departe, din vechimea de multe milenii a unei seminţii trăind firesc în „orizontul misterului şi al revelării”, în cultură. Creaţia fiindu-le implicită, frumosul îi însoţeşte pretutindeni. El este forma căreia i se supun casa, memoria, trecutul, izvorul. Frumosul e garanţia dăinuirii.
Mai mult ca în alte ţinuturi româneşti, aici se cultivă sentimentul apartenenţei la un loc, sentiment în faţa căruia timpul şi vremurile se dovedesc, în cele din urmă, neputincioase. Nimic din ceea ce trebuie să pună semn locului nu e făcut în pripă.
Gata oricând să purceadă la „drumul ţării cel lunguţ”, în căutare de lucru şi de pâine, toate plecările le sunt întoarceri. Proba supremă – porţile maramureşene.
Horbota lor cioplită în grinzi masive, vânjoase ca braţele oamenilor dedaţi cu truda, e varianta în lemn a diplomelor maramureşene, atestând vechime şi continuitate. Peceţile lor, obstinat aceleaşi, au contururile eternităţii: soarele, funia răsucită, arborele vieţii. În împliniri de uimitoare disciplină şi ritmări de o simplitate dârză, insinuantă, vag-ameninţătoare, ca în dansurile lor de arbori clătinaţi de vânt, niciodată plecaţi, aplecaţi.
Arborele vieţii, semn al creşterii fără sfârşit şi al verticalităţii, înfipt în ţărâna care numai aici, în septentrionul dacic, naşte în adâncuri „flori de mină”, miraculoase, într-o risipă recuperatoare; dar şi înălţat, cu toate ramurile, spre cer. Cu generozitate şi încredere, nu cu umilinţă.
Funia răsucită poate spune întreaga istorie a omului: unirea de bine şi de rău, de viaţă şi de moarte, de speranţă şi de îndoială; e scară spre înalt, dar şi cădere spiralată înspre neant; şarpe încolăcit pe arborele cunoaşterii, ispitind nemărginirile; dar şi coloana nesfârşită visată de un Brâncuşi.
În fine, soarele, roată şi cerc, viaţă şi desăvârşire. Niciodată în amurg. Toate împreună arc de triumf? Nu. Mai degrabă trecere şi petrecere sub semnul frumosului. Cu o asemenea poartă înălţată în faţa casei nu mai poţi uita de unde ai plecat. Intrarea se va împlini nesmintit. Măcar înăuntru.
Întoarceri sunt şi turlele zvelte ale bisericilor de lemn. Un meşter-Manole cutezător şi însetat de zbor bântuie nordul românesc. E gotic medieval în silueta lor avântată, desigur. Dar e şi pasăre măiastră. Zborul lor nu-i niciodată dezrădăcinare, ruptură, ci prelungire îndrăzneaţă a statorniciei. Bisericile maramureşene sunt „ţipurituri” în lemn, răzbunări ale preaplinului. Prin ele se asigură echilibrul, depărtarea devenind accesibilă şi revenirea la matcă posibilă. Nu atât credinţa în divin le cutează, cât încrederea în omenesc.
Nicăieri altundeva nu se putea ivi „Cimitirul vesel” decât printre aceşti oameni pentru care toate plecările sunt întoarceri. Nimic ireparabil nu se poate întâmpla în durata eternă a istoriei. Moartea, poarta, turla sunt accente ale vieţii fără de sfârşit, pretexte ale manifestării frumosului. Bogăţia lor frenetică şi austeritatea existenţei maramureşenilor stau în dreaptă cumpănă. Sunt plecări care ne garantează începutul continuu.

Petraş, Irina. Porţi maramureşene. În Limba română,
(Chişinău), 10, nr. 3-5, mar.-mai 2000, p. 53.

Cezar PETRESCU
Maramureş, ţara înaltă şi păduroasă a descălicătorii… Ţara de unde a coborât Dragoş, cu ceata lui de vânători, pe urma zimbrului din stema Moldovei, cum învăţa el în şcoală şi îi părea ţinut de legendă.

Petrescu, Cezar. Ochii strigoiului. Vol. 1.
Bucureşti, Editura Cerna, 1999, p. 134.

Paul PETRESCU
Dacă din ţinuturile Moldovei de sus trecem prin pasul înalt al Prislopului în vechea „ţară” a Maramureşului, privirea este întâmpinată de o privelişte arhitectonică părând a ne reîntoarce în lumea trecută a vremurilor feudale. Satele mari, adunate, sunt strânse în jurul săgeţilor de lemn ale bisericilor cu siluete elegante şi puternice în acelaşi timp, adevărate capodopere ale arhitecturii de lemn europene. Pe Valea Vişeului, a Izei, Marei şi Cosăului, casele sunt construite din lemn de brad sau de stejar, satele în întregimea lor constituind admirabile ansambluri arhitecturale, păstrate până azi ca nişte adevărate rezervaţii ale artei de a construi în lemn. […] De o parte şi de alta a străzilor acestor vechi sate maramureşene, pomenite în documente cu numele lor de azi încă din secolele XII-XIII, porţile înalte, masive, străjuiesc intrările în gospodării ca nişte arcuri de triumf rustice, marcând vechimea şi nobleţea neamurilor şi familiilor.

Petrescu, Paul. Arhitectura ţărănească de lemn
din România. Bucureşti, Meridiane, 1974, p. 56.

Ion PETREUŞ
De dincolo de unde Pintea, Dragoş şi Bogdan ne-au lăsat amintiri, de unde poeţii au văzut cel mai albastru cer din lume, unde oamenii sunt cei mai adevăraţi din câţi am cunoscut vreodată, trăiesc cele mai dragi amintiri din această sfântă casă din „Ţara de lemn”. Casă pentru că a mea casă este casa Maramureşului, iar Maramureşul a fost şi va fi întotdeauna casa mea.
Sunt fericit că m-am născut aici. „Lemn” pentru că aici i-am cunoscut glasul – de la vuietul cetinii de brad la simfonia viorilor, toaca, buciumul şi multe alte instrumente lucrate cu migală de mâinile măiestre ale moşilor noştri, de la care am învăţat meşteşugul şi măiestria sunetelor. Aici am văzut lumina soarelui, am crescut cu glasul lemnului care împodobeşte viaţa moroşanului.

Petreuş, Ion. Trăirile lui Petreuş : File de jurnal.
Baia Mare, Editura Iulius, 2002, p. 39.

Alexandru PINTESCU
Maramureş
Eu vin dintr-un afund de Maramureş
Cu susurul izvoarelor în glezne
Auzul îmi este torpilat de goana
Mistreţilor, iscaţi în aprig iureş
Eu vin dintr-un afund de Maramureş.

Pintescu, Alexandru. Colocviile vântului.
Bucureşti, Editura Albatros, 1985, p. 6.

Nicolae I. PINTILIE
Li-i dor şi de casă, li-i dor şi de sat,
De veselul lor Maramureş,
Dar ştiu că acolo au jug de răbdat
Străinii-i apasă în chip ne-ndurat
Şi craiul îi vântură-n iureş.

Pintilie, Nicolae I. Dragoş Vodă., Iaşi, Editura Junimea, 1990, p. 22.

Gheorghe PITUŢ
Maramureşul nu este mămăli’ cu brî’ cu la’ cum (superficial) cred unii, ci forţă şi tunet, cer pământesc şi senin de pământ, poartă ca un ţărm de apă mare prin care intri sau ieşi dintr-o eternitate în alta, ţară născută şi păstrată milenii de către oamenii ei numai prin cultul muncii, al blândeţii şi al cântecului proaspăt, cum nu-i decât roua dimineţilor de vară. Tuturor ni se par incomensurabile priveliştile în care ne-am născut, dar oricât ne-ar veni de greu noi recunoaştem că Ţara Maramureşului s-a născut deodată cu oamenii ei şi că munte cu munte, deal cu deal şi vale cu vale au fost atât de armonios rânduite încât cel mai mare şi mai bun dintre zei parcă le-ar fi mângâiat uşor cu mâna ca să rămână astfel în vecii vecilor.
Datini şi legende, proverbe şi aforisme, povestiri fantastice şi leacuri de tămăduire, poezie populară şi colinde – un vast material inedit – formează ceea ce am putea numi Pantheonul viu al spiritualităţii noastre celei mai autentice.

Pituţ, Gheorghe. Locuri şi oameni, scriitori şi parabole.
Bucureşti, Cartea românească, 1982, p. 206, 207.

Grigore POP
Odă la Maramureş
Peste mireasma pădurii de brad
alunecând
în ţara ta
unde păsări şi arbori
au rămas pentru totdeauna
în stâlpii porţilor,
unde oamenii din toate veacurile
au ieşit din pământ
şi stau verticali
în ploile tuturor anotimpurilor.
Peste mireasma pădurilor de brad
alunecând
oricând se cade
chiar şi să mori.

Luceafărul, 18, nr. 34 (695), 22 august 1975, p. 9.

Ioan Aurel POP
Maramureşul a beneficiat de o organizare statornică şi compactă, sub forma instituţiei superioare a voievodatului (desprins probabil din vechiul voievodat românesc al Transilvaniei propriu-zise), până târziu, în secolul al XIV-lea. Cuprinzând vreo şapte cnezate de vale, formate fiecare din mai multe cnezate de sat, ţara Maramureşului rămâne un model de structură social-economică şi politică românească, păstrată şi după suprapunerea comitatului.
Maramureşul şi ţinuturile vecine, în ciuda mărturiilor timpurii de viaţă feudală românească, susţinută şi de instituţii proprii bine organizate, nu au cunoscut, conform documentelor păstrate şi accesibile, o dezvoltare a adunărilor cneziale şi nobilare româneşti comparabilă cu procesul istoric analog din Banat sau ţara Haţegului.

Pop, Ioan Aurel. Instituţii medievale româneşti : adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV-XVI.
Cluj-Napoca, Dacia, 1991, p. 31, 179.

Ioan Es. POP
1. la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cândva.
şi suntem şi acum şi o să fim şi mâine poimâine şi
în veci apa aceluiaşi râu ne va scălda.

câte luni n-a fost decât doar zi şi noapte,
câte luni nu l-am căutat peste tot?

trecătorule, fii cu luare aminte: spaţiul acolo
o coteşte brusc la stânga, capul reptilei se
rupe de trup, ghipsul grumazului plesneşte şi crapă. acel cap

singur pluteşte acum peste uscaturi şi ape,
singur este acolo cel singur pe
corabia lui sebastian.
ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo,
nici o hartă n-are să-ţi mai fie de folos,

zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea ieşirea,
zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului
în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decât
de urma piciorului tău de dincoace.
fără margini este ieudul şi fără ieşire.

nici o geografie n-a reuşit încă să-l aproximeze.
nu l-a prevestit nici o aură.
nu-l urmează nici o coadă de cometă.

ca nourul peste văzduhuri pluteşte el peste
uscaturi şi ape, nu-l prevesteşte nici o
aură nu-l urmează nici o
coadă de cometă.

Ioan Es. Pop. Acasă e mereu în altă parte.
Cluj-Napoca, Dacia XXI, 2010, p. 29.

Ion POP
Din perspectiva timpului trăit până acum, mă pot crede fericit că m-am născut la ţară, în Transilvania şi în Maramureş, că anii mei de construcţie sufletească au avut vreme să se împărtăşească din ritmul unei colectivităţi umane limpede structurată, într-un univers ce putea întipări în spiritul tânăr un anume sentiment al duratei, al echilibrului lăuntric, al sărbătorii cuvenite după zilele trudei; că am deschis ochii spre un râu şi spre un câmp cu lanuri, o colină scăldată în calma lumină a toamnei… Sunt lucruri ce se scufundă în tine pentru totdeauna, hrănindu-te din adânc ca un fel de etalon pentru măsurarea tuturor lucrurilor, ca un punct de referinţă interior.

Cu poetul şi eseistul Ion Pop despre: Capacitatea de creaţie şi de visare a spiritului tânăr : [Interviu de] Augustin Cozmuţa.
În Maramureş, aprilie 1977, p. 12.

Maria POP
Maramureşul e aşezat într-o lume cu adevărat fermecată, de păduri şi de flori. Trăim înconjuraţi de plante în toate punctele cardinale.

[…]

Într-adevăr, miturile naturii sunt foarte puternice încă în Maramureş. Ca să fac o metaforă, vechile tradiţii populare (păgâne), bine păstrate, sunt „împletite” cu flori.

[…]

Ţăranii au ştiut totdeauna să-şi vadă singuri de sănătate. Lumea oraşelor ar trebui să privească cu mai multă atenţie către stilul lor de viaţă, extrem de sănătos şi de echilibrat.

Pop, Maria. Despre fericire şi flori. [Interviu realizat de] Daniela Dunca. În Formula AS, 9, nr. 369, iulie 1999, p. 7.

Mihai POP
Folclorul Maramureşului păstrează mai bine decât orice altă parte a ţării, un număr mare de mituri şi practici străvechi. Omul maramureşean trăieşte încă în lumea miturilor. Dar această lume a miturilor a căpătat pentru el un sens nou. Trăirea în ea este sensul distinctiv al oamenilor din aceste locuri, unul dintre caracterele esenţiale ale culturii lor. Maramureşenii au reuşit să facă din cultura populară locală, în care se integrează organic vechile mituri, sensul distinctiv al caracterului lor local de care sunt mândri şi pe care vor să-l păstreze cu tenacitate. Este o formă remarcabilă a modului de a-şi păstra fiinţa etnică proprie, o formă ce vorbeşte despre o conştiinţă puternică a eului local. Faţă de încărcătura magică, religioasă din trecut, miturile au căpătat astăzi o încărcătură nouă, naţională şi valenţele lor laice s-au conturat prin aceasta mai puternic, au devenit dominante.

Pop, Mihai. De la obiceiuri străvechi la ceremoniale şi spectacole contemporane. În Comunicări ştiinţifice pe teme folclorice.
Sighetu-Marmaţiei, 1970-1971.

***

Ţară de baştină cu îndelungate tradiţii voievodale, ţară de unde au pornit spre Moldova descălecătorii, loc al primelor tipărituri în limba română, ţinut de margine cu obiceiuri strămoşeşti nealterate, ţară ce păstrează în biologic şi cultural esenţe ale românităţii noastre. Maramureşul capătă în configuraţia culturală a acelei vremi o semnificaţie aparte, care se soldează, din deceniile următoare, până astăzi, cu interesul crescând pentru istoria şi cultura lui populară.

Maramureş : Album editat de Consiliul Judeţean
Maramureş. Baia Mare, 1995, p. 2.

Mircea POP
În Munţii Vişeului
Acolo unde culmi se-nfig în nori,
De dragi meleaguri, vechi străjuitori –
Mioare şi păduri încremenesc
Când lung răsună tulnic ciobănesc…
Să strâng în braţe totul parc-aş vrea
Că-i colţişor iubit din ţara mea!

Pentru socialism, 9, nr. 1332, 20 aprilie 1958, p. 1.

Romul POP
Din orice parte a României urci la Maramureş, din primul sat întâlnit în cale simţi că ai intrat într-un mediu aparte, în care lemnul are destinaţie aproape sacră; atmosfera întregii zone este o cupolă sub care obiectele de lemn par vestalele unor temple ale familiilor maramureşene.

Pop, Romul. Glasul pecetarelor. [Târgu Lăpuş],
Galaxia Gutenberg, 1993, p. 153.

Sânziana POP
Dacă n-ar fi existat după-amiaza aceea lipită ca o peliculă cenuşie de geam, când priveliştea era obturată şi nu puteam să privesc Maramureşul aşa cum îl privisem odinioară prin ogiva de lemn a bisericii din Ieud: o imagine delirantă, ca în tablourile flamande, în care cineva stă cu spatele, în timp ce lumea se desfăşoară în perspective şi-n trepte, astfel că toate întâmplările ei se văd deodată, de parcă facerea ei tocmai atunci s-ar îndeplini: munţii, fireşte, pe urmă dealurile, golaşe şi blânde, (m-am gândit ani de zile ce „blândeţe” are peisajul Maramureşului într-însul, până ce am descoperit, deodată, că lipsa pădurilor „îndulceşte”, faptul că munţii sunt urmaţi, dintr-odată, de dealuri, pe care oamenii le-au transformat în ogoare, o tablă de şah, cu pătratele uşor alungite şi strâmbe, şi în fiecare pătrat câte-o familie de ţărani: tata, mama şi pruncii – (coconii şi coconiţele blonde), care dacă n-au vârsta şcolii „mărg”, şi ei, în spatele plugului şi-al vitei, ţin apa şi pâinea, înveşmântaţi şi ei, tot în alb, ca părinţii, ca să fie şi vremea, şi munca, mai „hireşă”; pe urmă, împărăţia de lemn a curţilor, caselor, şurilor şi a punţilor de peste râu, cămăşile albe, de cânepă, întinse la soare, mişcările molcome şi mărunte ale bătrânilor în ogradă, căpiţele de „anţărţ” sau „de-amu”, priveliştile acelea de care sufletul moştenit de la înaintaşii noştri ţărani are atâta nevoie ca să se poată întări şi identifica; trecutul acela pe care unii şi-l cumpără în timp ce la noi există, şi uneori şi durează, şi nu e nevoie să-l aducem în casă, preschimbat în antichităţi.

Pop, Sânziana. Scrisori din linia întâi. Bucureşti,
Editura Eminescu, 1984, p. 8-9.

***

Ne întoarcem acasă din Maramureş cu sufletul adumbrit. Cea mai puternică zonă de tradiţie populară din România îşi pierde chipul. Priveliştile sunt la fel de frumoase, oamenii la fel de ospitalieri şi-nţelepţi, credinţa în Dumnezeu mai puternică, poate, ca niciodată, dar aura de vechime a locului, superbele tipare ale satului românesc se şterg. Ceea ce au izbutit să sintetizeze ţăranii în 1989 de ani – o civilizaţie populară a nordului românesc de o frumuseţe care a siderat tot pământul – s-a pierdut în doar zece ani de tranziţie. Gustul ţărănesc, bazat pe simplitate şi armonie, şlefuit din generaţie-n generaţie şi impus ca o normă de identitate, e spulberat de influenţe orăşeneşti şi ucrainene. Casele din lemn sunt înlocuite cu case în tencuieli „de oglinzi”, porţile cu streşini şi cioplituri lasă loc porţilor din tablă sudată, portul popular (minunatele cămăşi albe şi catrinţe în dungi) e schimbat pe bluze sclipicioase de nylon, pe fuste roşii şi verzi din mătase: „hazaika” de pe Valea Vişeului. Întâmplătoare sau dirijată, influenţa ucraineană scoate Maramureşul din matca tradiţiei sale, pentru a-l transforma într-un loc fără identitate, un loc de oriunde, care nu mai seamănă cu nimic. Din fericire, sufletul oamenilor se mai află în Maramureş, la locul său. Un suflet aparte, iradiant şi puternic, care te fură şi te poartă pe sus. Sociabili şi foarte inteligenţi, plini de şăgălnicie şi de umor, ţăranii de pe Mara şi Iza au un cult pentru vorbe, pentru comunicare şi dialog. „Lăudat hie Domnul că putem să vorbim” e acolo un fel de salut. Şi ce sărbătoare aduce vorba! Câtă concreteţe şi-nţelepciune au lucrurile pe care le spun! Nimic nu se rosteşte degeaba, totul are un miez şi-un tâlc. Dacă în drumurile lor electorale prin ţară mai marii politicii i-ar lăsa pe maramureşeni să vorbească în locul lor, ar avea multe de aflat şi-nvăţat. De pildă, că toţi ţăranii aceia, care trudesc aproape degeaba de dimineaţă şi până noaptea, privesc uluiţi şi-ngroziţi (de la ei se vede mai bine) cum „ţara se risipeşte şi noi rămânem ai nimănui”.

Pop, Sânziana. „Cu dragoste şi tristeţe, despre un loc iubit – Maramureşul de dincolo de Gutâi”. În Formula AS,
9, nr. 372, iulie 1999, p. 16.

Simion POP
Rău îmi pare că am ajuns în amiaza vieţii fără să fi privit cu adevărat porţile; am trecut prin o mie şi una de porţi, neştiind să mă uit în sus, la frontispiciu, la arc, la canatul solar, la ogivă, la cupoletă, la îmbucătura de sprijin, cum i se mai zice „cheii de boltă”, punctul de mister al structurilor. E sentimentul de reproş şi aţâţat interes pe care îl trezeşte în noi poarta maramureşeană. Afirm grăbit că nu neapărat arhitectura interesează, nu ornamentica ei. Nu totemica meşterilor cioplitori. Dar ce? Duhul care se centrează în alcătuirea de tip fascinant; vreau sa spun că poarta maramureşeană are glas aparte în universul de simboluri şi umanitate al spaţiului românesc, ceea ce ne îmbie să distingem acest glas, să-l iscăm, sunet cu sunet, în discursul nostru nordic.
V-aţi întrebat, desigur, nu se poate să nu vă fi întrebat: de unde evaziunea spre monumental în porţile maramureşenilor? – în timp ce casele, acaretul, ograda, aşezarea, satul sunt de o limpiditate molcomă, blândă, domestică, în mijlocul universului pitic, uşor de citit, doar porţile au rămas mari, fabuloase, cu multă scriitură, table a căror citire merge greu. O scriere cvasicuneiformă îi însoţeşte – oare de când? – pe cei care s-au ivit, au trăit şi au murit în nordul cel mai de nord, închizând ciclul, dar nedescifrând taina.
Porţile din Maramureş rostesc o descendenţă nobiliară, de rang, de cuget, de civilizaţie străveche. Ele vin de dincolo de ceaţă şi orizontul celor 2000 de ani, până unde am putut privi îndărăt, spre izvoare. Un semn care supravieţuieşte straturilor moarte ale istoriei şi arheologiei. Stă în lemn. Stejarul e rege aici. Din el, mai ales din el, s-a constituit universul maramureşean: casă, împrejmuire, stâlp, biserică, leagăn, roată, plug, fluier, fântână, masă, foc, icoană, război, cruce, lingură, fus. Tot. Alfa şi omega acestei „ţări”. Din corpurile aceloraşi stejari, s-au alcătuit marile curţi din vechime (micile case de azi le reproduc miniatural), sălaşurile de voievozi, cneji, duci, comiţi, magiştri maramureşeni, peste ale căror diplome se apleacă istoricii. Începutul celui de-al XIII-lea veac găseşte aici o ţară pe deplin structurată, „Terra Bogdana” sau „Terra Vlachorum” cum i se va spune mai târziu, organizaţie social-politică de sine-stătătoare, verigă a sistemului feudal. Baliţa şi Drag, feciorii voievodului Sas, ori Dragoş şi Menumorut îşi dau astfel mâna prin intermediul lemnului care s-a perpetuat prin secolii domniilor lor, ca o mărturie de supremă fidelitate. Dar secolii au fost mereu incendiari, loviţi de vicisitudini şi năvăliri, s-au iscat focuri în universul de lemn , curţile s-au aprins, aşezările domnitoare s-au mistuit în ruguri, palatele au ars – în câte rânduri, doamne! – până la temelie. Alt şir de sălaşe le-au luat locul. Până la noul rug, până la noul puhoi năvălitor! Domnitorii au scăpătat, averile li s-au micit, alcătuirile lor de asemenea. Singură poarta a rămas aceeaşi: monumentală, fastuoasă, plină de măreţie şi simboluri, larg primitoare, vorbind aşa: nu te mira, călătorule, aici doar averile au pierit în golgota istoriei, nu şi virtutea, nobleţea umană, pe care le scriem vizibil, să te întâmpine, ca un bun sosit, la intrare!
Dimensiunea materială pierind, a rămas dimensiunea de spirit, tatuată pe masca gospodăriei ţărăneşti, pe faţa casei, pe obiectul-faţă, să vorbească cu glas puternic în auzul veacurilor. Tăvălugul vremii, ploaia, soarele, vântul patinează lemnul şi învie semnele. Arborele vieţii, brâul, şarpele, cocoşul, roata sunt motive ale unor rostiri care ne introduc într-un univers mitologic; le vom citi în detaliu, fiecare la rândul său. De astă-dată n-am voit decât să privim poarta maramureşeană dincolo de materie şi expresia diurnă. Ea nu-i doar maramureşeană, e a mai tuturor provinciilor – arc de ospeţie, simbol solar, totem de viaţă, stemă de omenie, scut de sălaş ales, distins obiect de artă. (Vezi porţile de stejar de pe Valea Cosăului şi, îndeosebi, cele făcute de Borodi, meşter de porţi.) Să nu trecem, aşadar, prin porţi fără a ne uita în sus, la frontispiciu, la arc, la canatul solar, la ogivă, la cupoletă, la îmbucătura de sprijin, cum i se mai zice „cheii de boltă”, punctul de mister al structurilor.
Surprinde, bunăoară, faptul că învăţaţii întru istoria artei, cercetătorii nu au afirmat cu verb puternic această valoare a permanenţei naţionale (istoric, etnografic, estetic), cum, de asemenea, surprinde negraba arhitecţilor de a integra această moştenire în stilul şi forma construcţiilor contemporane. E o învinuire? Da.
Există o poartă de intrare în ţară, în neam, în istorie, în spiritualitatea şi civilizaţia românilor. Fără poarta aceasta am fi, cred, mai săraci.

Simion, Pop. Poarta. În Nord. Bucureşti,
Editura Eminescu, 1972, p. 7-12.

Anca POP-BRATU
Din punct de vedere tipologic, bisericile de lemn maramureşene se încadrează în grupul nord-transilvănean, fiind strâns înrudite cu monumente din Ucraina subcarpatică şi Slovacia estică. […] Situate adesea pe o colină sau în mijlocul satului, bisericile de lemn maramureşene îşi anunţă de departe prezenţa, încadrându-se perfect în peisajul înconjurător, a cărui succesiune domoală de dealuri şi văi pare prototipul ideal al spaţiului mioritic.

[…]

Situată între aceste coordonate, pictura de tradiţie post-bizantină din Maramureş are dezvoltarea sa originală, exprimată prin personalitatea câtorva meşteri locali.

Pop-Bratu, Anca. Pictura murală maramureşeană.
Bucureşti, Meridiane, 1982, p. 17, 21.

Radu POPA
Ţara Maramureşului a exercitat din totdeauna o deosebită atracţie pentru cercetătorii istoriei medievale a României, datorită în special rolului pe care l-a avut în epoca încheierii procesului de formare a statelor feudale româneşti, rol ilustrat de locul pe care-l ocupă în tradiţia noastră istorică. Acelaşi interes l-au manifestat pentru Maramureş şi cercetătorii altor discipline din ramura ştiinţelor sociale – etnografi, lingvişti, istorici ai artei şi culturii – atraşi de dăinuirea pe aceste meleaguri, până în zilele noastre, a unor străvechi moşteniri de cultură materială şi spirituală. Astfel se explică numeroasele cercetări de istorie politică sau socială, bazate în special pe izvoarele scrise, privind trecutul Maramureşului exclusiv sau acordând acestuia un loc important, cât şi frecvenţa cu care diferitele manifestări contemporane ale societăţii maramureşene au făcut obiectul unor lucrări din literatura de specialitate.

Popa, Radu. Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970, p. 13.

Victor Ion POPA
Biserica maramureşeană
Dumnezeu obosit de lume rea, şi de soare,
Se culcă uneori în codru la răcoare,
Atunci brazii dimprejur de află că este Domnul,
Se trudesc să-L mângâie şi să-I vegheze somnul.
Se pleacă unul spre altul, cu vârfurile laolaltă,
Şi clădesc deasupra Lui o biserică înaltă.

Ortodoxia maramureşeană, An 1, nr. 1, 1996, p. 41.

Gheorghe POPESCU-JUDEŢ
Regiunea Maramureş este renumită în patria noastră pentru frumuseţea reliefului şi bogăţia subsolului. Într-un peisaj variat şi încântător prin farmecul munţilor şi al colinelor împădurite, aşezările satelor ne impresionează prin pitorescul arhitecturii îmbinată armonios cu natura locului. În acest climat prielnic […] alături de frumuseţile naturale înfloreşte o creaţie folclorică dezvoltată.

[…]

Dansul maramureşean se caracterizează în raport cu celelalte jocuri populare din ţară, printr-o ritmică extrem de bogată şi variată, unică prin calitatea muzicalităţii. Creată de dansatorii populari ai mai multor generaţii şi îmbogăţită prin contribuţia tinerei generaţii actuale, această ritmică este înfrăţită cu melodiile maramureşene, al căror specific este bine cunoscut muzicienilor patriei noastre. Frumuseţea naturală a matricei neregulate a frazelor muzicale este pusă în valoare de combinaţiile ritmice pe valori diferite, tropotite nuanţat în paşi mărunţei, cu accente de contratimp şi sincope luate chiar în vârful bătăii muzicale. Ritmica tropotită este pregnantă în toate jocurile maramureşene.

Popescu-Judeţ, Gh. Jocuri populare din Oaş şi Maramureş. Vol. 1. Baia Mare, Casa Regională a Creaţiei Populare, 1963, p. 5-6.

Marius PORUMB
Pentru specialişti şi publicul larg pictura de icoane este în ultima vreme o atracţie, ca unul dintre domeniile cele mai interesante, dar în acelaşi timp puţin cunoscute, ale istoriei artelor plastice medievale. Prin ineditul compoziţiilor şi al stilizărilor, prin echilibrul şi rafinamentul cromatic, icoanele aparţinând centrelor importante de iconari sau unor meşteri populari ne dezvăluie o lume artistică puţin cunoscută, cu un strălucit trecut.

[…]

Cunoaşterea tezaurului de icoane din Maramureşul medieval pune în valoare unele realizări de însemnătate istorică şi cultural-artistică deosebită, dezvăluind o serie de tendinţe şi curente, subliniind încă o dată strânsele şi permanentele legături între toate ţinuturile locuite de români.
Icoanele maramureşene reprezintă nu numai valoroase exemple ale unei evoluţii şi dezvoltări artistice româneşti, ci şi documente importante ale istoriei culturale şi sociale.
Valorificarea rezultatelor obţinute nu numai de către istoria de artă, dar şi de istoria generală şi locală, este necesară şi utilă.

Porumb, Marius. Icoane din Maramureş. Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1975, p. 5, 21.

***

În contextul istoriei, culturii şi artei româneşti, Maramureşul, cel mai nordic ţinut al României, ocupă un loc de primă importanţă.
Arhitectura Maramureşului a fost modelată firesc în lemnul pe care această regiune muntoasă, bogată în păduri şi râuri, îl oferă cu generozitate.

Porumb, Marius. Biserici de lemn din Ţara Maramureşului. În Monumente istorice şi de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului. Cluj-Napoca, Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului, 1982, p. 99, 100.

Nicolae PRELIPCEANU
Se intră totdeauna printr-o poartă de lemn sculptat în Maramureş, printr-o poartă care poate să însemne că întreg acest ţinut de nord, ţară de sus a României, este unitar precum una dintre gospodăriile sale unde intri de asemenea pe o poartă de lemn sculptat. Mai poate să însemne această poartă, deschisă întotdeauna, că maramureşenii sunt bucuroşi de oaspeţi, lucru ce se verifică apoi pas cu pas, a fi pe de-a întregul adevărat.
Şi de fapt, oamenii din acest nord, nu îndepărtat, însă bine marcat prin obiceiuri, tradiţii poate mai puternice decât în alte părţi ale ţării, au conştiinţa precisă şi de nesmintit a unităţii lor, a strămoşilor care sunt dacii liberi, refugiaţi aici după ocupaţia romană ca să trăiască fără stăpâni străini. Ei vorbesc cu justificată mândrie la Apa, Sighet, Baia Mare, Negreşti, despre Maramureşul istoric, despre Maramureşul din care a plecat Coresi, descălecător de cultură românească, despre Maramureşul din care au plecat Bogdan şi Dragoş, descălecători de ţară românească.
Prin aceeaşi poartă ieşi din Maramureş, adus de pădurea din nord până aici, dat în primire drumului deschis către ţară, către lume. Prin această poartă pleci, dar ea rămâne acolo, în spate, deschisă, parcă sugerând că te poţi întoarce oricând, că aici va trebui să revii, cum revenire (a câta oară?) fusese chiar această intrare a noastră în nord.

Prelipceanu, N. Poartă deschisă spre Maramureş. În
România liberă, 30, nr. 8510, 4 martie 1972, p. 1.

Rodica RADIAN-GORDON
(Israel)
Prima oară când am fost în Maramureş, acum câteva luni, am venit fiindcă am auzit foarte multe despre această zonă şi eram foarte curioasă să cunosc oamenii şi obiceiurile lor. Am vrut să văd Festivalul de Datini şi Obiceiuri de iarnă de la Sighet şi de aceea am ales Crăciunul.

[…]

Aş putea spune că eu m-am îndrăgostit de Maramureş. Mă simt foarte bine în această zonă şi sper ca oamenii să aibă puterea să-şi păstreze obiceiurile şi lucrurile specifice locului pentru a fi în stare să arate lumii ce frumos este aici. Să nu uite să facă efortul de a păstra ce trebuie păstrat – o cultură cu totul deosebită!

Radian-Gordon, Rodica. „Îndrăgostită… de Maramureş”. [Interviu realizat de] Mia Ţelman. În Glasul Maramureşului,
10, nr. 2757, 2 mai 2006, p. 6-7.

Andrei RADU
Căci nicăieri, poate, ca în ţara lui Dragoş, nu se oglindesc mai bine strămoşeştile noastre datini şi virtuţi.
Pe maramureşeni nimic n-a putut să-i schimbe. De-a lungul veacurilor au rămas aceiaşi cinstitori ai credinţei, limbii şi portului străbun.
Muncitori îndârjiţi ai unui pământ destul de sterp, ei nu şi-au pierdut niciodată voia bună şi s-au mulţumit totdeauna cu ceea ce au avut.
Cu o bucată de mămăligă şi un pumn de brânză în traistă, ei muncesc din zori până seara, cântând. Deşi nicăieri viaţa nu cere o sforţare mai continuă şi mai aprigă ca în acest depărtat colţ de Ţară Românească.
Chipul luminos al ţăranului din Maramureş trădează o inteligenţă vie, iar sufletul îi este duios şi plin de poezie. Poveştile şi cântecele sale, cusăturile şi ţesăturile, precum şi măiastra sculptură în lemn dovedesc un gust artistic care a stârnit admiraţia tuturor cercetătorilor.

Radu, Andrei. Din ţara lui Dragoş : schiţe. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, 1941, p. 7-8.

Gheorghe G. RAFIROIU
Maramurăşul, ţara pădurilor de brazi, înconjurat din toate părţile de munţi înalţi, este unul din cele zece ţinuturi ale României. Mărginit la sud şi vest de Munţii Vulcanici şi ai Rodnei, iar la nord şi est de culmea Ciornahora, constituie un teritoriu închis, ca o cetate, având o singură ieşire, la Hust, pe unde Tisa părăseşte Maramurăşul.

[…]

Maramurăşenii aveau aceeaşi organizaţie socială ca şi celelalte ţinuturi româneşti.

[…]

Aşezarea geografică a Maramurăşului a făcut posibilă înflorirea acestei organizaţii, cum nu găsim în nici o altă parte a pământului românesc. Spiritul de organizaţie şi mândria libertăţii, împreună cu mulţimea locuitorilor, vor fi în viitor cauzele unui exod de populaţie, spre versantul estic al Carpaţilor.

Rafiroiu, Gheorghe G. Mânăstirea din Peri. Oradea,
Chiriaşii Tipografiei Româneşti, 1934, p. 7-11.

Anda RAICU
Maramureşul înseamnă un univers în care se îngemănează, cu atâta firesc, arhaismul satelor şi al oamenilor cu puritatea naturii, ca într-un nesfârşit şi magic ceremonial. Un ţinut al misterelor, cu legende despre femei de pe celălalt tărâm, care se arată ziua prin luminişuri de pădure, cu colinde care urcă pământul până în cer, cu oameni în costume viu colorate, care exersează de multă vreme arta ospeţiei şi a mitologiei.
Atracţia ţinutului este fără egal şi resorturile ei tainice rezidă în oamenii locului. Eşti primit în lumea lor cu respect, dar şi cu demnitate. Sunt curioşi să afle ce se mai petrece prin universul mare şi sunt gata să povestească şi să arate ce-i cu viaţa lor de ţărani, care trăiesc într-un fel de paradis dat de Dumnezeu, dar înfrumuseţat apoi de mâna şi gândul omului. Splendoarea ţinutului este dată de lumea satelor, în care fiecare aşezare apare ca un miracol, greu de definit pentru străini. La început de nou mileniu, când ultima tehnologie a robotizat existenţa, iată că este posibil să amesteci toate astea într-un basm cu oi şi cai, cu locomotive cu aburi şi meşteri cioplitori în lemn, cu ritualuri ce-ţi taie respiraţia şi teribile ritmuri de dans, ori cu atâtea chipuri, privelişti şi trăiri. Dacă eşti venit din alte colţuri de lume, vrei să te convingi că ceea ce vezi este aievea şi nu un vis din alte vremi.

[…]

O călătorie în ţinutul Maramureşului înseamnă o superbă aventură în Împărăţia Pitorescului. Spectacolul este de-a dreptul fascinant.

Raicu, Anda ; Ogrinji, Mihai. Maramureş. În România : Maramureş : [album]. Bucureşti, Ad Libri, 2002, p. [3].

Paul RASSE
(Franţa)
Le Maramures, pays oublié, perdu aux confins de l’Europe, au Nord Ouest de la Roumanie, avec ses maisons de bois tapies derrière d’immenses portails sculptés, et ces églises aux longs clochers effilés, mais avec des portes si basse que pour entrer dans la maison de Dieu il faut forcement baisser la tête, et si petites, que la plus part des célébrants doivent rester dehors; avec ces modes de vie préindustriels, les charrettes et le labour à cheval de trait, les vêtements tissés et brodés par les femmes, les chapeaux tressés, le troc, l’échange de bons services entre voisins. Les traditions d’une autre époque y demeurent bien vivantes, qui rassemblent la communauté villageoise, les mariages dans la neige, les tablées dressées pour les enterrements, les hourras, danses profanes sur la place du village qui dès les premiers beaux jours réunissent garçons et filles en habit traditionnels d’apparat, et les nuits encore, peuplées de fantômes, revenants qu’il faut tant bien que mal continuer d’exorciser.
Le Maramures historique nous offre l’occasion d’un retour sur les mutations qui depuis un siècle ont sonné le glas des terroirs. Ces pays, comme les appelle Weber, coupés les uns des autres en raison des difficultés de communication qui les ont contraint pendant des siècles à vivre en autarcie. Les communautés qui s’y étaient enracinées n’avaient pas le choix, ils leur fallaient extraire de leur environnement immédiat tout, ou presque tout ce qui était nécessaire à leur existence, se nourrir, bâtir, se vêtir, habiter, se défendre des ardeurs des climats ou de la convoitise des pillards, fêter, s’inventer des occasions de se réjouir, de se retrouver, pour célébrer la vie et les morts, payer l’impôt et assumer sa classe dominante… Et toutes de s’y appliquer, de s’y ingénier tant bien que mal. Et toutes de se distinguer par le dialecte, les coutumes, les modes de vie, les solutions qu’elles s’étaient efforcées de développer pour résoudre tel ou tel problème. Ainsi, les formes d’adaptation à la diversité des milieux, conjuguées à la créativité et à l’histoire des populations, ont-elles permis une diversité des cultures, holistes, cohérentes au plan de leur économie interne.

Rasse, Paul. Persistances des dernières sociétés rurales. Le cas du pays Maramures. În Ghinea, Laura. Noile modele. Maramureş între ficţiune şi realitate : Cuvânt înainte [Timişoara],
Editura de Vest, [2007], p. 12-13.

Speranţa RĂDULESCU
Cred că orice român care merge în Maramureş simte, ca şi mine, că îşi recapătă – măcar pentru un timp – încrederea în conaţionalii săi şi curajul de a merge înainte.
De ce oare?
PENTRU CĂ MARAMUREŞENII MUNCESC NEBUNEŞTE. Chiar dacă vremea, pământul şi uneltele nu-i ajută destul, ei robotesc ca apucaţii din zori până-n noapte. Nu se opresc decât duminicile, pentru a merge la biserică şi a petrece în familie, la nunţi sau la jocul satului, acolo unde el mai există. Un prieten francez, care a avut proasta inspiraţie să meargă în august în Maramureş pentru anchete etno-muzicale, îmi povestea că se rotea toată ziulica prin jurul oamenilor, încercând fără succes să-i atragă la vorbă. Răspunsurile erau întotdeauna: „Nu pot. N-am timp. Pleacă de-aici că mă încurci la treabă. Vino duminică”. Până şi cei trecuţi de 80 de ani sunt la fân. Maramureşenii nu aşteaptă să-i îndemne cineva la treabă, „să li se dea” sau „să fie ajutaţi”; nici nu stau după-amiezile în pat, la televizor, urmărind foiletoanele sud-americane – aşa cum se întâmplă deseori în satele din Muntenia şi Moldova. Oricât de mică ar fi – cel puţin deocamdată – productivitatea muncii lor, ea există şi nici unul din ei nu-şi permite să o dispreţuiască.
PENTRU CĂ MARAMUREŞENII ÎŞI BAT CAPUL SĂ VADĂ ŞI SĂ ÎNŢELEAGĂ CE SE PETRECE ÎN LUME. În ţinutul lor, ai să întâlneşti ţărani care ştiu ce s-a petrecut la recentele alegeri din Franţa, sunt la curent cu unele legi în dezbatere parlamentară, au opinii inteligente şi informate în legătură cu sosirea Papei la Bucureşti şi cu deosebirile dintre credinţa ortodoxă şi cea greco-catolică. Deşi tradiţionalişti, ei nu-şi astupă ochii şi urechile la ceea ce depăşeşte graniţele ţinutului lor. Fapt care le îngăduie să se vadă în perspectivă şi – la urma, urmei, de ce nu? – să-şi situeze mai corect propriile probleme în context naţional şi mondial.
PENTRU CĂ MARAMUREŞENII SUNT FIRI POZITIVE. Ei nu se mulţumesc să constate cu resemnare, ca ceilalţi români, că „toţi ne fură”, „toţi ne mint”, „toţi vor ciubucuri”, „politicienii sunt neisprăviţi şi mincinoşi”, „justiţia e coruptă”, „nimeni nu ne sprijină” etc. Acestea sunt adevăruri banale şi neproductive, cine şi le răsuceşte în minte fără contenire nu face decât să-şi distrugă moralul şi să-şi diminueze capacitatea de acţiune. Maramureşenii observă injustiţiile şi abuzurile, le blamează, dar se întreabă numaidecât: „acestea fiind condiţiile, cum să facem să ieşim la liman fără să ne mânjim şi noi?” PENTRU CĂ MARAMUREŞENII NU S-AU ÎNSTRĂINAT DE TRADIŢII ŞI NU LE-A INTRAT PROSTEŞTE ÎN CAP CĂ ELE NU LE MAI SUNT DE TREBUINŢĂ.

Rădulescu, Speranţa. Cred în viitorul satelor maramureşene. În Formula AS, 12, nr. 545, decembrie 2002, p. 18.

Vasile REBREANU
Zică oricine orice, eu unul sunt gata să-i dau crezare autorului anonim care prin versurile unui cântec afirmă categoric: „Câtu-i Maramurăşu… nu-i oraş ca Sighetu…”. Pentru a pune în gura ceteraşului o asemenea judecată era nevoie de un consens unanim, iar faptul că acest însemn al lui „primus inter pares” nu a fost contestat de fierbinţeala sângelui maramureşean valorează poate tot atât cât balanţa puterii economice şi a iradiaţiei spirituale.
O studiere atentă a diplomelor maramureşene şi fără doar şi poate o vizită la muzeul din localitate, unde ne vom întâlni, prin intermediul colecţiilor acestui minunat lăcaş de cultură, cu întreaga istorie a Maramureşului, pe care o regăsim în lingura de bărcuit şi până la plugul de lemn, în cergile de lână şi de obiectele de port popular croite din pânză răcoroasă de in, în brâglele de la războiul de ţesut, în şterguri şi scoarţe, în fusele cu zurgălăi, în fantasticul măştilor şi pioşenia avântului artistic al icoanelor, în porţile de la Vadu Izei şi în stâlpii de poartă de la Giuleşti, şi am putea enumera sute, ba chiar mii de obiecte, fiecare cu rostul său precis şi poate tocmai de aceea fiecare un unicat cu locul său bine stabilit în ierarhia valorilor artistice. Cât priveşte casele şi gospodăriile din secţia în aer liber a muzeului, acestea trebuie privite şi gustate pe îndelete, obligându-te nu de puţine ori la reconsiderări notabile ale valenţelor arhitecturii în genere.

Rebreanu, Vasile. Drumuri în Maramureş II, Tinereţea unor porţi legendare. În: Scânteia, 52, nr. 12491, 21 octombrie 1982, p. 1.

***

Nu-şi poate aroga nimeni dreptul, fie el persoană sau instituţie, de a dicta reguli imuabile în stabilirea unui itinerar maramureşean, pentru că acest teritoriu, aparent un vast clusium, are porţi de intrare în toate cele patru puncte cardinale, ca să nu mai vorbim de neştiutele drumuri şi poteci în ţesătura cărora a fost înscrisă unitatea şi s-au împrospătat de-a lungul veacurilor legăturile de sânge şi aspiraţii ale celor ce se simţeau de acelaşi neam şi grăiau aceeaşi limbă.
„Bine aţi zânit la noi”. Însoţiţi de umbra acestei urări pe care o simţi rostită simplu, deschis, fără zâmbete profesional-comerciale, călcăm pământul Maramureşului.

Rebreanu, Vasile. Drumuri în Maramureş I, Ţară străveche, cu oameni fără pereche. În Scânteia, 52, nr. 12476,
3 octombrie 1982, p. 1.

Peter RILEY
(Marea Britanie)
După ce au fost o dată în Maramureş, mulţi străini îşi schimbă pe nesimţite viaţa. Devin „dependenţi” de Hoteni, de Bogdan Vodă, de Breb sau de Vadu Izei. Nimic nu mai este ca înainte. Mult mai vulnerabili decât românii în faţa unor valori pe care acasă la ei le-au pierdut pe vecie, aceşti străini cred că au găsit „sensul universului” pe Iza sau pe Vişeu. Dacă japonezii, cu spiritul lor de kamikaze, îşi cumpără locuri de veci în Cimitirul din Săpânţa, americanii, francezii sau englezii caută să cumpere „semne de viaţă”, să nu lipsească de la sărbătorile de peste an, de la nunţi, nedei şi jocuri de duminică. Nu o dată, sub influenţa lor directă, s-a reluat jocul în unele sate, s-au menţinut portul şi obiceiurile, s-au lăsat în picioare casele vechi, de lemn – altminteri ameninţate de ofensiva prostului-gust, a stâlpişorilor de ipsos şi a ceramicii colorate. Fără exagerare, dacă Maramureşul mai este încă tărâmul de vis al unei vieţi tradiţionale puternice, faptul se datorează în parte şi străinilor care iubesc acest spaţiu unic. Aproape fiecare familie de moroşan este legată, prin fire nevăzute, de una sau mai multe familii din străinătate. Când se naşte, se căsătoreşte sau moare cineva în Maramureş, puţin îi pasă Bucureştiului, Timişoarei sau Constanţei. Dar sigur îi pasă Parisului, Londrei sau Washingtonului. Într-un fel, ceea ce se întâmplă azi cu Maramureşul se va întâmpla mâine cu România, când va fi descoperită cu adevărat de occidentali.

[…]

Nu mă sfiesc să spun că am căpătat „dependenţă” faţă de acest spaţiu, nu mai putem concepe o vacanţă în afara Maramureşului.
[…]

Dar Popicu din Hoteni şi ai lui, spre exemplu, o duc bine, cântă dumnezeieşte la instrumentele lor vechi, călătoresc, sunt mândri de muzica, dansurile şi costumele lor. Ei ţin balanţa corect între arta autentică şi nevoia de a-i aduce pe străini să participe la jocul şi obiceiurile străvechi. Nu fac nici o concesie comercialului, producţiei de serie, nici măcar în arhitectura casei. Astfel de ţărani ar trebui încurajaţi prin programe guvernamentale şi europene, deoarece este vorba de păstrătorii unui patrimoniu comun, fără de care Europa, înaintea României, ar fi mai săracă.

[…]

Nu ne putem permite, ca străini, să dăm sfaturi. Credem însă că soluţia modernizării, inevitabilă, ar trebui să conţină obligatoriu păstrarea specificului din fiecare zonă cu tradiţii puternice. Într-o superbă casă veche de lemn, renovată cu grijă şi dotată cu toate facilităţile sanitare, cu maşinile electrice necesare, poţi foarte bine să lucrezi toată ziua la computer, poţi naviga pe Internet, poţi avea televiziune prin satelit. Dar în spatele casei să ai grajdul cu animale, grădina de zarzavat, pomii fructiferi, via şi zmeura sau coacăzele. Ar fi un mare păcat să se piardă toate acestea. Dacă Guvernul român nu gândeşte conservarea tradiţiei rurale ca pe o bogăţie a umanităţii, atunci, în 20-30 de ani, puteţi spune adio specificului românesc în Uniunea Europeană.

Riley, Peter. „Dacă Bucureştiul nu gândeşte conservarea tradiţiei rurale ca tezaur al umanităţii, atunci puteţi spune adio specificului românesc în Uniunea Europeană”. [Interviu realizat de] Ion Longin Popescu. În Formula AS, 13, nr. 581, septembrie 2003, p. 3.

Toma ROMAN
Toate ghidurile de turism din România şi chiar din străinătate recomandă neapărat o vizită în Maramureşul istoric. Un loc de vis, cu plaiuri vălurite de-a lungul Marei şi Izei, minunate biserici de lemn cu turle ascuţite, îndreptate ca nişte săgeţi spre cer, cu porţi de lemn sculptate cu o inegalabilă măiestrie, cu cântecele şi dansurile moroşene străvechi. Pe scurt, în ghidurile turistice, acest pământ de voievozi descălecători apare ca un adevărat rai al tradiţiilor şi obiceiurilor ancestrale, ca un loc în care comuniunea cu trecutul românilor se face firesc, pe viu. Cine se duce, deci, în Maramureş se regăseşte în intimitatea pură a sufletului românesc, regăseşte dimensiunile specifice ale acestuia. Iar tradiţiile de ospeţie moroşene, care cer ca oaspeţii să fie omeniţi cu bucate alese, îmbelşugat udate cu inevitabila ţuică a locului, celebra horincă fac ca „expediţia” să devină de neuitat.
Tradiţiile ospitalităţii s-au menţinut. Istoria modernă le-a alterat foarte puţin. Dar, ca şi în restul lumii rurale a României, tranziţia scăpată din hăţuri tinde să îşi pună pecetea pe spaţiul locuit, pe mediul umanului, care a impus cu atâta pregnanţă Maramureşul între provinciile României. O pecete deloc onorantă, aglutinantă şi uniformizatoare. O pecete ce, în timp, ameninţă să şteargă diferenţa specifică a habitatului moroşenesc, să piardă arta construcţiei în lemn pe care au lăudat-o toţi etnografii. Într-adevăr, în jurul minunatelor biserici de la Bogdan Vodă, Şieu, Rozavlea, Şurdeşti ori Bârsana, în locul tradiţionalelor case de lemn, cu porţi împărăteşti, sculptate, au apărut o mare de construcţii betonate, înzorzonate cu ceramică, acoperite cu tablă. Mediul se artificializează şi, inevitabil, se artificializează traiul ce, pentru adepţii turismului rural, constituie una din principalele atracţii ale zonei. Pentru că deformarea aspectului exterior al spaţiului de locuit produce automat şi sluţirea celui interior. Cum să mai vină turiştii străini şi români, dornici de regăsirea unei lumi identice cu începuturile sale, când în casele nou construite – oricât de confortabile ar fi – în locul mobilei meşteşugite de localnici găsesc mobila urbană de serie, iar în locul cergilor miţoase, carpete cu „Răpirea din Serai”?

Roman, Toma. Distrugerea Maramureşului tradiţional.
În Formula AS, 9, nr. 372, iulie. 1999, p. 16.

Ion Romeo ROŞIIANU
„Mă încăpăţânez să spun că Maramureşul nu-i fain numai pentru că este un spaţiu încă nedemitizat, încă nedesacralizat. Maramureşul e un spaţiu atrăgător nu numai pentru că-n sânul lui durează de secole sfintele biserici de lemn, sfinţite cu banul văduvei şi al orfanului de pe aceste locuri, dar şi cu sudoarea nedezminţiţilor români. La fel nu numai pentru conservarea bună a tradiţiilor şi obiceiurilor populare – nu întotdeauna în deplină concordanţă cu tradiţiile şi obiceiurile creştine – este Maramureşul un adevărat leagăn de legendă.
Maramureşul şi-a binemeritat renumele de unicat şi din cauza istoriei scrisă-n aceste locuri cu arma şi pieptul gol al apărătorului de ţară.
Maramureşenii de azi sunt os de descălecători de ţară, sunt urmaşii celor care au dat nobleţe mineritului încă din cele mai vechi timpuri şi care-au scos la lumina zilei, alături de metale preţioase sau neferoase, inestimabilele flori de mină.
Maramureşul n-are cinstire numai pentru că meşterii lui în lemn au scos din trunchiul falnicilor copaci bijuterii şi opere de artă, sau pentru că-n sufletul lui se află Cimitirul vesel din Săpânţa, un alt unicat pe harta lumii.
Maramureşul nu e vizitat numai pentru că şi aici comuniştii au vrut să-i păteze oglinda limpede în vremi prin Închisoarea de la Sighet şi prin cimitirul plin cu eroi din acelaşi oraş.
Maramureşul e loc de pelerinaj şi pentru sfintele sale mănăstiri, liant între lume şi Dumnezeul care-atât de mult s-a milostivit de aceste tărâmuri.
Maramureşul atrage şi prin staţiunile sale, prin aşezările măreţ înălţate la poalele sau pe pantele munţilor care împung cerul.
Maramureşul mai atrage şi prin rarisimul său peisaj, prin munţii prin care a hălăduit Pintea Viteazul şi haiducii lui, pe poteci şi cărări numai de ei ştiute.

Roşiianu, Ion Romeo. Carte despre faţa nevăzută a Maramureşului. În Portase, Alec. Potecă spre Maramureş. Baia Mare, Editura Iulius / Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, 2002, p. 5-6.

Cicerone ROTARU
Locuri aşa frumoase ca ale Maramureşului sunt greu de găsit în lume. Afirm aceasta cu acoperirea omului care a vizitat multe ţări şi păduri de pe glob. Dorinţa mea fierbinte este ca maramureşenii să păstreze acest dar nepreţuit al Celui de Sus. Mi-am mai exprimat atunci dorinţa ca în zona de nord a judeţului să ia naştere Parcul Naţional Munţii Maramureşului. Iată, se pare că, datorită unor oameni de mare calitate şi forţă, aceasta se reuşeşte. A avea un parc naţional, care va fi unul dintre cele mai mari din Europa, înseamnă că vor fi ocrotite bogăţiile naturale (pădurea, apele, flora şi vieţuitoarele, alături de tradiţia multiseculară a satului maramureşean). Aici vor veni oameni din toate ţările globului pentru a renaşte spiritual. Pentru aceasta, Maramureşul trebuie să-şi apere cu sfinţenie natura, deoarece ea este o bogăţie mult mai mare decât aurul sau petrolul.

[…]

În Maramureş am întâlnit o oază de curăţenie, iar din acest motiv, în viitor, prin natura sa şi prin tot ce poate oferi curat, Maramureşul va constitui un punct mondial de atracţie.

Rotaru, Cicerone. „Maramureşul, prin tot ce poate oferi curat, va deveni un punct mondial de atracţie”. [Interviu realizat de] Alec Portase. În Graiul Maramureşului, 16, nr. 4261, 7 aprilie 2004, p. 8.

Romulus RUSAN
Un drum în Maramureş începe şi se sfârşeşte totdeauna în munţi, pentru ca între aceste extremităţi el să coboare şi să urce mereu, ca într-un uriaş leagăn geologic. Regiunea este un pumn încleştat de piatră, ale cărui degete delimitează insule mari de timp. Două coordonate o definesc: vulcanii şi istoria.
De conul straniu al vulcanului, de acest refren spaţial obsedant, de mileniile care l-au clădit şi pe care le conţine se leagă tot ce a venit în contact cu omul milenar de aici. În adâncurile cândva clocotitoare, împietrite apoi într-un somn bogat, se odihnesc metale neferoase, temelii ale unei industrii miniere şi chimice. Pădurile piezişe, niciodată epuizabile, au făcut din Maramureş o patrie a lemnului. În lemn, ca într-o străveche plastilină, generaţiile au exersat apoi nu mai puţin străvechiul meşteşug al porţilor şi al bisericilor. De verdele uluitor de pur al poienilor şi livezilor – datorat, se zice, tot originii vulcanice a locurilor –, pe urmă de cerul atât de limpede că pare un reflex mult mărit al ierbii, s-a legat o celebră şcoală de pictură. Din toate aceste ritmuri de viaţă a ţâşnit neuitatul cântec şi memorabil dans oşenesc, esenţe ale vitalităţii unui întreg popor, care i-a dat, cântând şi suferind, pe Dragoş şi Bogdan, pe Viteazul Pintea.

Rusan, Romulus. Drum în Maramureş. În
Tribuna, 9, nr. 22 (435) 3 iunie 1965, p. 6.

Alexandru SAVU
Cetate naturală de străvechi aşezări omeneşti, pe care izvoarele scrise – vestitele diplome maramureşene – o amintesc pentru prima oară cu aproape 800 de ani în urmă, cele nescrise – ale tradiţiei şi legendelor – o situează undeva în primele începuturi de formare a poporului român, iar cele de piatră – ale arheologiei – o socotesc ca regiune locuită încă din vremea comunei primitive, Maramureşul constituie unul din cele mai mândre colţuri ale pământului patriei noastre, situat la hotarul de miazănoapte – către U.R.S.S.
Despre frumuseţile sale de neegalat şi oamenii săi minunaţi, despre trecutul zbuciumat ca şi despre viitorul luminos al Maramureşului, s-au scris şi se vor mai scrie nenumărate pagini, s-au dat şi se vor mai da multe şi variate păreri, fiecare dintre probleme constituind izvoare inepuizabile de inspiraţie.

Savu, Alexandru. Prin Maramureş. Bucureşti, Societatea
pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii, 1959, p. 3.

Hamid SHIRAZI
M-am îndrăgostit de Maramureş încă de la prima vedere. Aici oamenii sunt minunaţi, te ajută ori de câte ori ai nevoie. Cred că asta m-a atras cel mai mult. Apoi faptul că am cunoscut-o pe soţia mea şi m-am îndrăgostit de ea a fost încă un motiv de a rămâne în România. La noi în Iran este cu totul altfel, iar între români şi iranieni este o diferenţă foarte mare, în special la cultură şi religie.

Informaţia zilei de Maramureş, 6, nr. 1481, 10 august 2006, p. 7.

Ion SIMIONESCU
La dus străbaţi în lung Maramureşul izolat, cu oameni care şi-au păstrat încă multe din însuşirile străbune. Urci pe valea Izei, cu şirag de sate, care de multe ori păstrează amintiri străbune, cu frumoase şi vechi biserici de lemn. Mai toate sunt pomenite în documentele de demult. Cuhea, de unde se zice că a pornit Dragoş, chiar din veacul al XIV-lea. Aproape de Moisei întâlneşti şoseaua mereu stricată de vijelioasa apă a Vişeului. Priveliştea de aici te atrage; muntele te cheamă. Adăstând pe malul fugaciului râu, nu-ţi poţi lua ochii de la tabloul sobru şi impunător al Pietrosului.

Simionescu, Ion. Prin munţii noştri. Bucureşti,
Editura pentru turism, 1973, p. 23.

Jürg SOLOTHURNMANN
(Elveţia)
Îmi spun că aici se trăieşte intens, curat, mândru. Îmi amintesc că mă aflu într-una dintre cele mai frumoase părţi ale Europei. Avem încă şi în Elveţia, şi în Austria multă muzică folclorică, chiar dacă aceste ţări sunt de multă vreme industrializate şi îşi pierd fermele mici, de la an la an. Dar această muzică elveţiană şi austriacă şi-a schimbat atât înţelesul, cât şi funcţia, devenind „obiecte” de muzeu. Aici, în schimb, mă întâmpină viaţa: oamenii sunt „contemporani” cu vremurile trecute, nostalgice. Când vin în Maramureş, este ca şi cum aş călători înapoi, în istorie. Există, desigur, automobile, televiziune prin cablu, tractoare şi maşini, dar acestea nu au reuşit până acum să anihileze marea „viitură” a tradiţiei. Nu idealizez, deoarece ştiu că e greu să trăieşti la ţară, lucrând pământul. Eu însumi am crescut la ferma familiei mele şi ştiu cum e.

Solothurnmann, Jürg. „E bine că românii vor să înveţe modelul occidental, dar să nu accepte lucrurile care nu se potrivesc cu firea şi interesul lor”. [Interviu realizat de] Ion Longin Popescu. În Formula AS, 11, nr. 483, septembrie 2001, p. 3.

Andrés SOREL
(Spania)
Deocamdată am văzut Maramureşul cu ochii turistului. Da, turismul poate ajuta economic această zonă dacă ar fi pusă la punct infrastructura. Turismul poate ajuta viaţa în Maramureş. Nu pot să vă spun lucruri profunde deoarece nu cunosc bine ţinutul. O zi este prea puţin.

Maramureşul rămâne un simbol pentru mine şi pe care o să mi-l reamintesc într-o pagină de carte. Nu neapărat bisericile, nu neapărat porţile Maramureşului, cât mai ales construcţia caselor m-a fascinat. Deşi nu sunt somptuoase, au o dimensiune pe verticală. Un echilibru arhitectonic particular. Mi-a reţinut atenţia în Maramureş diferenţa blândă dintre pădurea adâncă şi apele care o străbat. Lângă ape se răsfiră mici întinderi de verdeaţă. Adică, vreau să spun că m-am apropiat de peisaj. Cu un alt prilej voi încerca să mă apropii şi să cunosc mai bine oamenii din Maramureş ca să pot vorbi despre ei. Şi despre simbolurile lor, care, am perceput, le dau identitate.

Sorel, Andrés. „Maramureşul rămâne, pentru mine, un simbol”. În Pârja, Gheorghe. Dialoguri cu ferestre spre Nord.
Cluj-Napoca, Limes, 2005, p. 286.

Constantin SORESCU
Maramureşul devine un simbol viu al perpetuării culturii arhaice şi se face cunoscut ca atare nu doar în Europa: etnologi de prestigiu vin să cunoască acest miracol al rezistenţei la eroziunea civilizaţiei tehnice şi, câteodată, se stabilesc într-unul din satele lui, îi învaţă limba, îi deprind obiceiurile (experimental, fireşte), se integrează în domesticitatea lui, şi, după ce li se pare că l-au cunoscut cât de cât, încearcă să explice mecanismul care i-a asigurat identitatea de sine pe mari intervale temporale.

Sorescu, Constantin. Un centru al poeziei: Maramureşul. În Scânteia tineretului : Supliment literar-artistic,
5, nr. 28 (199), 14 iulie 1985, p. 5.

Marin SORESCU
Totul la maramureşeni e răspicat, de la horincă, un fel de whisky care nu îmbată, ci dă o luciditate, face ochii să sclipească, până la casele ascuţite cu turlele ca nişte fuse cu zurgălăi. Bisericile reproduc mărit arhitectura acelor fuse care au la bază o măiestrită îmbucare de beţişoare ce ascund câteva pietricele. Se numesc fuse cu zurgălăi ori cu clopoţei pentru că sună când se-nvârt. Se zice c-ar fi o invenţie de soacră, să audă când nu-i cântă fusul nurorii. Cine spune că n-avem o arhitectură românească? Ia-o de la fus, fă-l monumental şi vei vedea ce iese. Minunat simţ al proporţiilor şi ambiţia de a face totul din lemn.
Cui pe cui se scoate, dar şi lemn pe lemn se îmbucă. Dar nu se mănâncă de tot, nu se mestecă. O fraternizare a pădurilor, a bârnelor, ca la corăbiile călăfătuite. Şi un exclusivism al lemnului. La bisericile de pe aici nu găseşti un cui de fier, până şi cuiele sunt de lemn.

Sorescu, Marin. Prin Maramureş. În Opere. Vol. 4 : Publicistică. Bucureşti, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă / Univers Enciclopedic, 2005, p. 1233-1234.

George STANCA
În dimineţile de iarnă dealurile Maramureşului au culoarea cerului din dreptul lor, iar fulgerul zorilor este ca un ţipăt de ceteră peste neliniştea lumii.
Apăsarea cerului pe dealuri este apărarea legendei şi a istoriei.
Am auzit multe cântece în Maramureş. Cântece pure, autentice, care te fac să roşeşti după ce ai ascultat şi ai crezut că-ţi place folclorul preparat pe care ades îl auzi prin oraşe.

[…]

Şi din nou ajung la ideea obsedantă a senzaţionalului, când îmi amintesc că în noaptea Anului nou am ascultat într-o uimire de la începutul lumii mai toate cântecele acestui Maramureş, cântate nu de oameni simpli, ci de câţiva învăţători, profesori, dascăli ai acestui ţinut. De oameni care-şi afişau cu trufie condiţia de ţărani şi purtători ai folclorului. Şi mă gândesc că mult prea strânşi de nodul cravatei alţi dascăli, transplantaţi în cine ştie ce reşedinţă de judeţ, municipiu sau metropolă, uită ades numele satului sau gustul cântecelor româneşti. Şi dacă într-adevăr ceva îi va împinge într-o zi spre locurile natale, îi sfătuiesc să treacă prin Maramureş. Vor înţelege, nu e doar o metaforă să spun, că orice român, până să se nască, a fost mai întâi maramureşean.

Stanca, George. Maramureş – pâine şi legendă.
În Flacăra, 24, nr. 2, 18 ianuarie 1975, p. 17.

Nichita STĂNESCU
Maramureş
Acele uşi domneşti de lemn mirositor
se deschideau în faţa norilor,
ploua cu vulturi pe pridvoare
de din argintul lunii, mare,
ce răsărea pe lângă ierbi
lucind alergăturile de cerbi
când amândoi stăteam sfiiţi
şi daci şi perşi şi, şi hittiţi,
armeni şi slavi şi foarte greci,
treci timpule odată, treci…

Stănescu, Nichita. Opere. Vol. 2 : Versuri. Bucureşti,
Univers Enciclopedic, 2002, p. 538.

***

Stână de Maramureş
Adormise zeul şi căscase
ale lui danturi muntoase
mă plimbam pe limba lui cea mare-nceţoşată
descălţat şi fără gheată.
Rodna dracului să fii
cu ceţuri mult alburii
şi cu zeul adormind
nevisând, nesforăind
de-i curg oile pe limbă
valea văilor de-o strâmbă
şi nu zice nici vocale
căci durerea e prea mare
a încremenirii sale
şi a vieţii mele pierzătoare.

Tribuna, 24, nr. 50, 11 decembrie 1980, p. 5.

***

Am pus prea mulţi îngeri într-o singură căruţă
Şi ea s-a spart
Şi şinele de la roţi s-au întins
Şi-au devenit râuri de fier
Şi spiţele de la roţi
S-au adunat în jurul osiei lumii
Şi-au devenit păduri.
Mai ninge cu câte o pană,
Mai ne cade în cap câte un iepure,
Mai trăim, mai murim,
Căruţa s-a risipit peste tot
Şi-abia iarna când ninge dacă ninge
Mai ne aducem aminte
Că au pus prea mulţi îngeri greoi
Într-o căruţă gingaşă.

În Maramureş, Revistă de patrimoniu, antologie şi memorie culturală, Baia Mare, nr. 2-3, februarie-iunie, 2002, p. 158.

N. STEINHARDT
Da, şi aici în Maramureşul acesta pretutindeni voievodal, ca şi pentru englezi, casa îi este omului un „loc întărit”.
Putere, convinsă de legitimitatea şi vechimea ei, dar şi nobleţe şi evlavie. Se ţin cu toţii foarte demni şi se vede că – voit ori ba – iau aminte la „ţinută”. Sărbătorile, fără greş, îi atrag la biserică. Străbat drumuri lungi, la nevoie, nu le pasă. Merg cu dreaptă socotinţă şi-n pas măsurat să se-nchine Crucii. O evlavie devenită reflexă, exprimată prin gestică asimilată până în zone psihice în adâncul cărora îndoiala nu pătrunde. „Nobleţea” e generală, creează o aură proprie regiunii maramureşene.

Steinhardt, N. Ispita lecturii : Inedite.
Cluj-Napoca, Dacia, 2000, p. 16.

***

Căci Maramureşul, neîndoios, nu e numai o expresie geografică, numele purtat de una din cele mai pitoreşti, mai atrăgătoare şi mai frumoase regiuni ale ţării. Nu e numai ţinutul cu absolut originale şi supraabundent dăruite cu graţie construcţii din această parte a Europei. E un spaţiu „special”, osebit parcă de întinderile plane ori în pantă ale pământului, un spaţiu unde pulsează sau mocneşte ceva neizbitor, însă de îndată perceptibil inimii şi cugetului şi sensibilităţii.

[…]

Maramureş e un simbol, e o chintesenţă, un semn, un recapitulator sub care se ascunde – poate mai intens şi mai insidios decât sub altele – sufletul românesc în forma lui cea mai loială, ademenitoare şi mai elevată. Elevată nu în sens pilduitor, solemn, livresc, oficios. Dimpotrivă: elevată, adică simplă, curată, liberă de orice adaosuri, scorii, afecţiuni şi găteli de iarmaroc, ori de protocol.

[…]

Maramureşul tot e de fapt o taină, acea oglindă fermecată capabilă a reda însuşirile de bază ale neamului – dârzenia, neîngâmfarea, toleranţa, puterea de a ierta, ospitalitatea, buna cuviinţă – de a le murmura în reci ape curgătoare, cucerite şi ele, zice-s-ar, de sfioasa nobleţe a imaginilor dăruite fluidităţii lor. Oare nu aici glia şi cerul, codrii şi râurile, satele şi schiturile par a glăsui cu putere (deopotrivă cu blândeţea gesturilor şi măsura graiurilor); veniţi la noi, toţi cei copleşiţi de greşeli, iluzii pierdute, păreri de rău şi mustrări de conştiinţă şi – de nu va fi venirea voastră din interes şi cu făţărnicie – noi vă vom da odihnă, despovărare şi nădejde.

Steinhardt, N. Lecţia Maramureşului. În
Cultură & turism.ro, decembrie 2005, p. 14, 18.

Claus STEPHANI
Maramureş (fragmente)
Uşor fie-ţi pasul
în această ţară de linişte
ecoul cuvintelor
vine în urmă-ţi
când taci
îţi iese
’nainte.
……………………………………
Vişeu
chemare în roata cu spiţe
a marelui soare
ţipăt de pasăre
care târziu
se roteşte-n
amiază.
Repede
vine
şi pleacă
vara
în golul cel mare.
După ploaie
porţile
precaut
se-nchid
şi cade chemarea
în ţara deschisă.

În româneşte de Veronica Porumbacu. România literară,
9, nr. 19, 6 mai 1976, p. 6.

Niculae STOIAN
Laudă
Că trăsnete se-abat pe-aici ades,
Precum localnicii mă-ncredinţară
Nu mi se pare-un fapt de ne-nţeles,
O, tu, ce-n ţară eşti de trei ori ţară!

Bihor, şi Maramureşu şi Oaş,
Străveche-ngemănare românească
Şi azi şi ieri minunilor sălaş,
Cerul au cum să nu te gelozească?!

El, opera penelului solar,
Când şi-au văzut şi sub ce alte zodii
Seninul, de-un albastru-aşa de clar,
Ca-n lacu-acela de miracol, Bodi?

Cum să asemui fulgeru-i, ivind
Pentru-o clipită doar, în noapte-o oază
Cu-acele vipii de-aur şi argint
Ce munţii, în adânc, îi luminează?

Ce gălbejit e, stând să se destrame,
Chiar soarele, obraz de slăbănog,
Pe lângă-ale oşencelor năframe,
Închipuindu-mi sorii lui Van Gogh!

Spre-naltu-i, care ciocârlii ţâşnesc
Abrupt, ca nişte focuri de-artificii,
Sonorizând tot cerul oşenesc
Precum ţâpuriturile Irincii?

Pământul, adăpat din care ploi
Se umple de atâta rodnicie,
Ca Maramureşul de-atâţi eroi,
Bând din fântâna Pintei apă vie?

…Atunci la ce sa mă mai mir c-ades
Şi-arată cerul patima ce-l roade
Iar trăsnetele, simplu de-nţeles,
Reped încoace luminoase spade.

Luceafărul, 4, nr. 14, 15 iulie 1961, p. 7.

Georgeta STOICA
Judeţul Maramureş cuprinde unele din cele mai interesante zone de cultură tradiţională din nord-vestul României. […] Unitar în ansamblu, acest teritoriu se împarte în zone etnografice bine conturate pentru că, în afară de ceea ce se numeşte Maramureşul istoric, judeţul mai cuprinde şi Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, o parte din Ţara Codrului şi zona minieră a Băii Mari.
Climatul şi formele de relief au favorizat dezvoltarea timpurie a aşezărilor, Maramureşul afirmându-se în oikumena românească, prin caracterele sale specifice, ca parte distinctă, originală şi bogată în manifestări artistice.
Oamenii s-au îndeletnicit dintotdeauna cu agricultura şi creşterea vitelor, cu muncile forestiere şi prelucrarea metalelor, creându-şi un model propriu de organizare social-politică, un stil de viaţă comunitară medievală timpurie, atestate prin cnezatele de sat şi de vale, prin voievodatul Maramureşului.
Acest model de organizare a dăinuit multă vreme, determinând stabilirea unor anumite relaţii între oameni, neamuri, sate sau grupe de sate. În acest context maramureşenii au dezvoltat o cultură proprie în care apare legătura dintre om şi locul în care trăieşte, cu munţii, pădurile, păşunile şi satele lui. Dincolo de acest spaţiu cognoscibil arta populară maramureşeană lasă să se întrevadă un spaţiu legendar, mitologic, exprimat în obiceiuri, credinţe, ornamente, comportamente.

Stoica, Georgeta. O vatră de cultură a tradiţiei.
În Arta, 30, nr. 9, 1983, p. 5-6.

I.D. ŞTEFĂNESCU
Socotim că sunt rari călătorii pe care nu i-a impresionat în chip puternic înfăţişarea satelor maramureşene. Rânduite, în genere, la drum, pe văile Izei, Marei, Cosăului şi spre Sat-Şugatag, cu casele înconjurate de pajişti şi livezi, şi adunate ori risipite, cum sunt sub munte pe valea Vişăului şi aiurea, apar toate scufundate într-o atmosferă de linişte şi de tihnă ciudată. Îţi pare că gospodarii nu sunt acasă. Îi descoperi în interiorul locuinţelor trebăluind ori îi afli cu uimire, aproape de tine, în livadă şi pe câmp, la coasă, seceră ori la strâns poame; pe şosea ori pe marginea şanţului, câte unul, câte doi sau în cete, grăbindu-se într-o direcţie ori alta. Concentraţi şi tăcuţi, nu tulbură şi nici nu atrag luarea aminte prin vorbă zgomotoasă, strigări ori vreun fel de larmă. Bărbaţi, femei şi copii poartă cu îngrijire costumul străvechi. Către drum, împrejmuiri de stejar ori de trunchiuri de brazi puternice, şi porţi monumentale, cu amintiri sau pretenţii de acest gen. Stâlpii sunt „scrişi” cu motive gravate ori în relief, asupra cărora fiecine se simte îndemnat să-şi ţintească ochii şi să încerce să le înţeleagă.

Ştefănescu, I.D. Arta veche a Maramureşului.
[Bucureşti], Meridiane, 1968, p. 23.

C. TĂTARU
Prin aşezarea sa geografică, prin starea sa economică şi socială de astăzi, prin trecutul său istoric ce însemnează obârşia descălicatelor întâilor Voievozi români, Maramureşul reprezintă – nu numai pentru Ţinutul nostru, dar pentru întreaga Ţară – o regiune asupra căreia avem datoria de a ne îndrepta întreaga atenţie şi a depune toate străduinţele pentru ridicarea ei la un nivel de viaţă cât mai înalt.
Lucrul acesta e dictat nu numai de imperative de ordin etic şi social, dar deopotrivă şi de o înaltă raţiune politică.

Tătaru, C. În Maramureşul : necesităţi şi remedii / Mihai
Marina. Cluj, Tipografia „Renaşterea”, 1939, p. 1.

Răzvan THEODORESCU
Spaţiu de hotar, spaţiu al munţilor, spaţiu al văilor principale din bazinul superior al Tisei – Iza, Vişeul sau Mara, cea care a dat numele celei mai mari „ţări” din Transilvania, acoperind zece mii de kilometri pătraţi, alcătuită din „cnezatele de vale” din care a ieşit voievodatul Maramureşului, devenit la 1368 comitat –, spaţiu al genezelor statale şi, nu mai puţin, spaţiu al unor noutăţi lingvistice şi arhitectonice cu puternică relevanţă simbolică, Maramureşul este una dintre emblemele României.
„In Maramorisio” la 1199, „Silva Maramarosi” în 1271, „Terra Maramorus” la 1300 sunt primele menţionări ale acestei zone unde povestirile păstrează amintirea viteazului Pintea, unde diplomele vechi de sute de ani – publicate de mult de către Mihaly de Apşa – dezvăluie viaţa din zecile de sate vechi ale acestui pitoresc ţinut integral românesc la începutul evului mediu, populat treptat cu colonişti saşi şi maghiari, cu ruteni – extrem de numeroşi –, cu evrei din spaţiul galiţian –, Maramureşul este, prin forţa lucrurilor, un ţinut al toleranţei şi frăţietăţii. Aşa s-au putut alătura aici, într-un bogat ţinut cu zăcăminte de fier, de argint şi de sare care au atras de timpuriu mineri de felurite origini […], artişti şi cărturari.

[…]

În acest loc al mândriei şi al demnităţii vieţii de obşte ţărănească – unde memoria dacilor liberi este atât de vie – cu centre de spiritualitate precum mănăstirea de la Peri ţinând, la 1391, de îndepărtatul Bizanţ, unde înainte şi după 1500 au apărut primele texte româneşti, „rotacizantele” Psaltiri Hurmuzachi sau Şcheiană, se află o parte esenţială a începuturilor istorice naţionale. De aici a plecat, să nu uităm, voievodul Dragoş din Bedeu, apoi tot de aici a „descălecat” spre răsărit şi miazăzi, Bogdan de la Cuhea – creator, în 1359, al Moldovei neatârnate, cinstit de urmaşul său Ştefan cel Mare prin ştiuta pisanie funerară de la Rădăuţi –, făcând din Nordul românesc o unitate care nu este doar a geografiei, ci şi una a istoriei.

Theodorescu, Răzvan. Ţara de la miazănoapte.
În Cultuă & turism.ro, decembrie 2005, p. 7.

Viorel THIRA
Un popor trăieşte prin sufletul său.
Mitropolit Nicolae Bălan

Maramureşul istoric este o monedă de mare preţ în salba de aur a ţinuturilor româneşti. În context românesc, Maramureşul istoric are personalitate proprie prin înfăţişare fizică, trecut, grai şi datini străvechi, iar mai presus de toate, prin Manuscrisul de la Ieud, este leagăn şi obârşie a scripturilor române.

[…]

Un japonez, venit în vizită în Maramureşul istoric, s-a minunat de frumuseţea lor şi a pipăit lemnele bisericii din Ieud Deal, ca pe nişte moaşte sfinte, şi a lăcrimat de emoţie exclamând oh!, oh!, întrucât ele sunt îmbibate de credinţă, tămâie şi lacrimi.
Iar eseistul de talie europeană N. Steinhardt, în semn de evlavie şi respect, a intrat în genunchi până la altar, în bisericile de lemn de pe Mara.
Bisericile de lemn din Maramureşul istoric, au o poezie şi un farmec fără asemănare. Aerul acestor biserici are toate miresmele florilor de câmp, sau mireasma fânului cosit, iar răşina de brad le-a ţinut loc de tămâie secole în şir. La fel de minunate sunt şi bisericile din dreapta Tisei pe care, împreună cu un student din Suedia, le-am vizitat în vara anului 1990.

[…]

Ţăranul maramureşean crede în Dumnezeu pentru că acesta a făcut cerul şi pământul şi trimite la vreme ploi şi ninsori.
Credinţa, bunătatea, cinstea şi demnitatea ţăranului maramureşean se oglindesc în toate formele lui de manifestare spirituală, precum sunt cercetarea bisericii, rugăciunea, salutul, portul şi toate obiceiurile tradiţionale.
Ţăranul maramureşean are personalitate proprie, incomparabilă în timp şi spaţiu. Bătrânii şi bătrânele evlavioase din Maramureşul istoric sunt ca nişte sfinţi desprinşi din icoane bizantine.
Deşi ţăranul maramureşean a mâncat de-a lungul secolelor o pâine foarte amară, zdrobit de amar şi chin, înţelepciunea şi cumpătarea au biruit.
Pentru ţăranul maramureşean pâinea este sfântă şi curată, ca şi faţa lui Dumnezeu. Ţăranul maramureşean face cruce cu cuţitul în dosul pâinii, înainte de a o tăia, ca mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile pământului.
Prescura pentru Sf. Cuminecătură are ritualul ei aparte, se face numai din grâu curat şi numai de către femei văduve şi anume pregătite în acest scop.
Prin biserici de lemn, cruci, troiţe şi pecetare, ţăranul maramureşean a făcut lemnul să se roage.
În Maramureşul istoric, în bisericile de lemn, în faţa icoanelor Mântuitorului şi Maicii Domnului, sunt gropi în piatră, de câţi genunchi s-au aplecat şi câte lacrimi s-au vărsat, în volbura istoriei.

[…]

Sfinte ţăran maramureşean, cad în genunchi în faţa ta, îţi sărut mâna bătătorită de secure şi de coarnele plugului, şi-ţi cer să mă ierţi dacă n-am putut exprima în cuvinte comorile tale sufleteşti, adunate de veacuri, sau ce am spus nu are în întregime pecetea frumuseţii eterne. Îţi iau mâna, mi-o ating de frunte şi te îmbrăţişez.
Pe mine aceste frumuseţi morale şi estetice mă ridică în lumea sferelor albastre, unde Domnul cu Sfântul Petru stau la o masă de argint – cum spune O. Goga – şi lacrimi cad în adâncul norilor de mărgărint.
Prin tot ce am înfăţişat mai sus, am vrut să-mi mai aduc aminte de clipele trecute sfinte pe care le purtăm în noi, sau altfel zis, am vrut să exprim în scris ceea ce de mult purtam în suflet, ca o comoară sfântă.

Thira, Viorel. Spiritualitatea maramureşeană. În Familia română, An 10, nr. 2-3 (33-34), septembrie 2009, p. 28-30.

Nicoară TIMIŞ
Maramureşul păstrează poate cea mai frumoasă, autentică şi nealterată cultură populară.
În ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei, văile Izei, Marei, Vişeului, Tisei, Cosăului, Lăpuşului şi Ţara Chioarului au constituit izvoare nesecate de cultură şi spiritualitate românească, păstrătoare peste veacuri ale unor tradiţii, datini şi obiceiuri cu adânci semnificaţii umane. Cercetându-le, descoperim în ele înaltele virtuţi ale poporului nostru, dimensiunile morale şi spirituale ale acestor oameni îndrăgostiţi de viaţă, de frumos.

Timiş, Nicoară. Tradiţia etnografică şi folclorică în educaţia pentru familie în judeţul Maramureş. În Tradiţii maramureşene.
Vol. 2. Baia Mare, 1979, p. 76.

Marian Nicolae TOMI
Dedic această carte unei stări de spirit, aşa cum sunt convins că este Maramureşul de-acum şi din totdeauna, aşa cum îmi place să cred că va rămâne mereu. O mai închin tuturor celor care, călcându-i pământul, s-au crezut datori să-i dăruiască ceva din inima, din mintea şi din trupul lor pentru a-l face, şi ei, nemuritor.

[…]

Scriem această carte cu speranţa că dvs., cititorii ei, veţi acorda drept de cetate ideilor noastre, sentimentelor şi felului nostru de a gândi istoria acestei „ţări”, „ţară” pe care şi noi o iubim, cel puţin la fel de mult ca şi dvs.

[…]

Specificitatea unui popor şi a unei anumite regiuni nu pot fi deturnate pe cale administrativă sau prin simpla voinţă a unui individ. Tocmai de aceea continuăm în a crede că există şi acum ŢARA MARAMUREŞULUI şi ea este una şi aceeaşi din totdeauna. Aşa încât tocmai la istoria ei singulară vrem să facem apel, încă o dată, pentru că numai ea este în stare a se auto-susţine ca o dovadă irefutabilă a unui trecut ce se revendică (deocamdată fără succes) către un anume viitor: refacerea administrativă a Maramureşului.

Tomi, Marian Nicolae. Maramureşul istoric în date.
Cluj-Napoca, Grinta, 2005, p. 6, III.

Mihai TOMOIAGĂ
Ţara zimbrului
Acest pământ mi-i drag, îi frate cu Ion
– Gură de molid, pajişte ierboasă –
Din anii visurilor de cocon
Mi-a dat simbrie cântul, plugul şi o coasă.

Pământ cu zimbri, crainic, legendar,
Ce porţi pe umeri fragede stindarde,
Columnă în istorie, hotar,
La miazănoapte – flacără ce arde.

În Nord ’75 : Pagini maramureşene. Baia Mare, 1975, p. 113.

Adriana TRANDAFIR
Când am văzut prima oară văile Marei, Vişeului, Cosăului am crezut că sunt pe altă planetă. Când am văzut pentru prima oară o nuntă pe Iza am crezut că sunt pe o altă planetă; când am văzut pentru prima oară o înmormântare acolo unde făceam un film şi, la un moment dat, a avut loc o înmormântare, mi-am dat seama că sunt, desigur, pe o altă planetă.
Pentru mine Maramureşul reprezintă o zonă specială din Univers.

[…]

Iubesc folclorul din Maramureş pentru că s-a născut din inimile unor oameni speciali, cu un caracter special, cu un destin special.

Trandafir, Adriana. „Pentru mine Maramureşul reprezintă o zonă specială din univers”. [Interviu de] Vasile Boiciuc Rogneanu. În Graiul Maramureşului, 17, nr. 4519, 8 februarie 2005, p. 9.

Vasile TUTULA
Din punct de vedere istoric, Maramureşul dintotdeauna a făcut parte din pământurile străvechii Dacii care au fost locuite de strămoşii noştri geto-dacii pomeniţi în izvoarele vremii prin puternicul trib dacic al costobocilor ce locuia pe o zonă mult mai întinsă: Maramureş, nordul Moldovei, Bucovina şi Galiţia, până spre sudul Poloniei de azi.

[…]

Maramureşenii au fost şi sunt buni creştini, oameni ai bunului simţ şi respectului. Aşa se face că, aici unde oamenii sunt pentru o bună convieţuire, au trăit şi trăiesc multe minorităţi: ruteni, maghiari, ruşi, evrei, ucraineni, nemanifestându-se nici un fel de conflicte pe criterii interetnice. Maramureşenii au un dicton: ,,Nu contează ce eşti, de ce naţie, ci contează în primul rând să fii om!”

Tutula, Vasile. Unele aspecte ale istoriei vechi a Maramureşului.
În Maramureş – vatră de istorie milenară : lucrările primului simpozion Bogdan Vodă – Sighetu Marmaţiei : 28 septembrie – 1 octombrie 1995. Cluj-Napoca, Editura „Dragoş Vodă”, 2005, p. 41, 45.

Ionuţ ŢENE
Pentru fiecare român, Maramureşul reprezintă un mit cu adânci reverberaţii sufleteşti, de fapt acest spaţiu profund tradiţional păstrător de mistere trecute trăieşte exaltat în sufletele noastre lăsând urme adânci cu semnificaţii ontologice în conştiinţa oricăruia născut în acest spaţiu.

[…]

Maramureşul este un loc al destinului şi o expresie autentică a românismului. Pentru Maramureş secolul al XIV-lea a însemnat, oarecum, un vârf de existenţă istorică. Atunci, Maramureşul a fost izvorul principal de stabilitate românească medievală. Dar cred că rolul Maramureşului în istoria României nu s-a încheiat. Maramureşul trăieşte mai departe cu speranţă prin „coconii” săi voievodali. Maramureşul este o cetate a rezistenţei tradiţionale româneşti. Şi zidurile lui nu vor cădea niciodată datorită oamenilor, ci numai atunci când Isus ne va chema la Judecata de Apoi.

Ţene, Ionuţ. Maramureşul voievodal – matrice spirituală creştină a unităţii de neam şi lege românească. În Maramureş – vatră de istorie milenară : lucrările celui de-al V-lea Simpozion Vişeu de Sus, 23-24 octombrie 1999. Cluj-Napoca, Editura „Dragoş Vodă”, 2004, p. 73, 82.

Gheorghe ŢIPLEA
Maramureşeana
De-atâta Iză în sângele meu,
Sunt curgător albastrului Mereu.

De-atâta Ţibleş pe umeri-mi goi,
Îi sunt izvorul sânilor ei doi.

De-atâtea covoare şi şterguri pe piept,
Sunt gard de la Săpânţa înţelept.

În palme cu-atâtea turle de lemn,
Mai sus ca ele mă înalţ solemn.

De-atâtea hori şi strigături în gând,
Sunt preacuvântul vegetal cântând.

De-atâtea fete cu zadii, în dor,
Sunt curcubeul mire iubitor.

Şi în privire de-atâţia Bogdani,
Istorie-s de două mii de ani.

Pentru socialism, 34, nr. 8700, 22 octombrie 1983, p. 3.

Petre ŢUŢEA
Unde este omul, în imanenţă, absolut liber? Într-o bisericuţă de lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte de mistere, de taine, şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii.

În 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea.
Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 64.

Ioan N. ŢUŢUIANU
Maramureşeanul este o făptură multimilenară pe care n-au adus-o vânturile migraţiunilor evului vechi, mediu sau modern, ci a răsărit, acolo unde este şi acum, din vremuri necuprinse în mintea omenească, aşa cum răsar brazii în munţi şi stejarii pe câmpie; el este un produs spontan al munţilor şi văilor acestui ţinut şi a înfruntat toate vijeliile pentru că are rădăcini înfipte adânc în pământul său în afară de care nu a cunoscut altul. Maramureşeanul nu a venit aici şi nici nu a fost adus acolo, ci a fost găsit la el acasă de toţi şi în toate timpurile.
În preajma slavilor şi a ungurimii, maramureşenii şi-au păstrat intactă fiinţa lor etnică. Pe deasupra capetelor lor mereu drepte, a stat cândva ocrotitoare pajura Romei eterne, nobleţea celei mai alese rase, ecoul îndepărtat dar niciodată stins al celei mai tainice chemări. Legaţi de pământ cu baiere multimilenare, având în sânge şi în suflete esenţe tari care înfruntă veacurile, invocând îndurarea lui Dumnezeu în toate prilejurile de seamă ale vieţii.

[…]

Maramureşenii sunt mândri de originea lor nobilă şi voievodală. Sunt mândri de înaintaşii lor şi nu se angajează în cumetrii sau discuţiuni cu nimeni care par a nu fi cel puţin apropiaţi de rangul lor de nobleţe.

[…]

Dacă însuşirile popoarelor în genere se caracterizează şi se cunosc după datini, obiceiuri, porturi şi uneltele de care se servesc fie pentru câştigarea existenţei, fie pentru apărare sau luptă, tot la fel li se poate citi sufletul, li se pot tălmăci caracterele din muzica şi fantezia versificaţiei lor.
Românii maramureşeni sunt blânzi şi cumpătaţi, discreţi şi docili în faţa morţii pe care tot la fel o cântă ca şi pe botez, cununie sau oricare altă manifestaţiune din viaţa lor.

[…]

Dar maramureşeanul este un tradiţionalist cum puţini locuitori ai ţării sunt.
Portul, obiceiurile şi credinţa în prea puţine regiuni din ţară s-au conservat atât de bine ca în Maramureş, unde industria casnică şi astăzi este într-o mare dezvoltare.

Ţuţuianu, Ioan N. Maramureşul voievodal : istoric
şi economic. Bucureşti, 1942, p. 9, 48, 51-52, 81.

Mihai UNGHEANU
Impresia primă pe care o dă Maramureşul este de autenticitate. Impresie care devine convingere după cunoaşterea oamenilor şi a locurilor. Omul se armonizează cu peisajul şi sentimentul legăturii lui adânci cu locurile nu poate fi evitat. Aspectul de spaţiu originar în care faptele au înfăţişarea veche nefiind alterate de suprapuneri falsificatoare ţi se impune dintru început. Albumele şi cărţile poştale ilustrate s-au străduit să ne înfăţişeze un Maramureş pitoresc: porţi de lemn, costumaţie exotică, jocuri populare. Un cimitir de la Săpânţa a făcut o carieră extraordinară datorită inscripţiilor necanonice, vesele pe care sculptorul popular le-a gravat în lemn, deşi faptul este singular şi necaracteristic întru totul. Maramureşul nu este la faţa locului frumos în mod turistic sau propagandistic, ci pur şi simplu firesc. Casele izolate şi curţile mari cu garduri din răzlogi se aşază de la sine în peisaj. Bisericile de lemn n-au fost construite pentru admiraţia turiştilor sau comentariile criticilor şi istoricilor de artă plastică, ci pentru că lemnul era aici materialul principal dacă nu unic de construcţie, iar meşteşugul de a construi era o moştenire veche. Şi duşmanii acestor clădiri din lemn fac parte din peisaj: ploii şi vânturilor li se adaugă acţiunea tenace a ciocănitorilor. Multe din turlele de lemn ale avântatelor lăcaşe de cult ale Maramureşului sunt găurite spectaculos de ciocănitori. Sita face vizibile marile orificii negre care deschid porţile stricăciunii. În totalitate aspectul este de vechime, de autenticitate, de măreţie lipsită de megalomanie.

Ungheanu, Mihai. Poezia în Maramureş. În
Luceafărul, 24, nr. 22, 30 mai 1981, p. 4.

George USCĂTESCU
Sunt îndrăgostit de departe de Maramureş. Cred că Maramureşul reprezintă esenţa românismului, reprezintă puritatea valorilor româneşti şi este o valoare arhetipală pentru o Românie viitoare, renăscută.

Uscătescu, George. „Maramureşul este o valoare arhetipală pentru o Românie viitoare, renăscută”. În Pârja, Gheorghe. Dialoguri cu ferestre spre Nord. Cluj-Napoca, Limes, 2005, p. 316.

Sever Iuliu UTAN
De ce titlul „LA NORD-VESTUL INIMII, legendă şi realitate”? Pentru că am în suflet forjată mai mult această mioritică parte şi humă din ţară, din ea vin şi rădăcinile arborelui meu, aici legenda se împleteşte intrinsec cu noua realitate visată de legendă: fericirea, sol al fericirii! Şi lutul de aici are un gust mai aparte pentru mine: e amestecat cu sudoare şi sânge de daci şi romani… De două mii de ani încoace, mereu…
„Maramureş, ţară veche
Cu oameni fără pereche.”

Utan, Sever Iuliu. La nord-vestul inimii. Bucureşti,
Editura Ion Creangă, 1977, p. 7-8.

***

De la revărsarea Vaserului în Vişeu şi până în nori, se opintesc stâncile golaşe. Deasupra lor e veşnicia tihnei sub care se văluresc pădurile; valul lor milenar suie, coboară şi iarăşi suie, tot mai departe şi mai sus, până ajunge în Bucovina. O parte din aceste păduri sunt declarate rezervaţie şi se bucură de protecţia Academiei. Norocul lor, altminterea ferăstraiele le-ar fi ciumpăvit de mult.
Frumuseţea asta aspră era odată populată cu zimbrii care coborau până la iezerele de sub vârful Pietrosului. Moroşenii de aici au împrumutat de la natură firea ei. Sunt tăcuţi, aspri şi drepţi, şi la fel ca pământul lor ascund în inimi grăunţe de aur. La ei se numeşte dor. De la naştere şi până la moarte, viaţa le este urzită cu dor. E greu blestemul ăsta specific maramureşean, de care nu scapi nicăieri unde te-ai afla în lume, şi te cheamă iară şi mereu iară înapoi aici…

Utan, Sever Iuliu. Calul alb de la miazănoapte.
[Bucureşti], Cartea Românească, [1977], p. 63-64.

Tiberiu UTAN
Se ştie că Mihai Eminescu, „poetul naţional cu interes larg pentru creaţia spirituală a românilor de pe întregul cuprins al ţării – scrie undeva Iordan Datcu, invocându-l pe Mihai Pop – proiectase o serie de conferinţe pentru Maramureş, în două dintre ele urmând să trateze despre poporul român şi despre poezia lui populară. Marele poet aprecia în mod deosebit vigoarea, „energia cu totul elementară a acelui popor”, probată în luptele pentru independenţa naţională şi în ziduri de cetăţi. Acelaşi autor ne arată că Nicolae Iorga socotea Maramureşul „leagănul scrisului românesc”, iar Mihail Sadoveanu observa, în 1932, creaţiile unor vrednici descendenţi din daci: „Am presupunerea, rezultată din multe elemente obscure, pe care nu le pot lămuri, că acolo avem de-a face poate cu un fragment al celor mai vechi pământeni ai ţării care pe urmă s-a numit Dacia”, presupunere, adăugăm noi, pe deplin atestată de atunci până astăzi de arheologie şi celelalte ştiinţe istorice.
Multe alte personalităţi româneşti şi străine, mai demult sau recent, au închinat Maramureşului pagini memorabile, înţelegând că aici, la marginea de sus a ţării, românitatea şi-a păstrat de-a lungul veacurilor una dintre cele mai vii expresii ale întregii sale spiritualităţi.

[…]

Multe alte personalităţi româneşti şi străine, mai demult sau recent, au închinat Maramureşului pagini memorabile, înţelegând că aici, la marginea de sus a ţării, românitatea şi-a păstrat de-a lungul veacurilor una dintre cele mai vii expresii ale întregii sale spiritualităţi.
Nici unde omătul nu mi-a părut atâta de alb şi pur, atâta de blând şi bun şi strălucitor ca în Maramureşul copilăriei mele. Colindul de atunci se reînfiripă din mai nimic:
Mândru-şi cântă cerbu-n codru,
Mândru-şi cântă de nu-i modru.
Un cerb superb, cu încrengătura coarnelor bătută în aur şi argint. În stele şi în flori de omăt.

Utan, Tiberiu. Prefaţă. În Iarna maramureşeană / Francisc Nistor. Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981, p. 5-6, 7.

***

Maramureşul, ca şi alte zone megieşe ale romanităţii, a stat şi el, vorba cronicarului, în calea tuturor răutăţilor. Documentele respective sunt strânse nu numai în masa mea de lucru, ci şi în scrinurile altor prieteni.
Maramureşul este cristelniţa graiului românesc, esenţă plurimilenară a spiritualităţii noastre, blajin, tolerant, bun, primitor, generos, înţelegător şi îngăduitor şi, mai ales, aprig în faţa soarelui: Pintea, Moisei îi stau mărturie!

Cu poetul Tiberiu Utan: Frunză de arin – Maramureşul – esenţă plurimilenară a spiritualităţii noastre : [Interviu]. În Cozmuţa, Augustin. Punct de trecere. Baia Mare, Gutinul, 1995, p. 23.

***

Acolo, pe malul Izei dinspre Sighet, în dreapta, am cerut […] să-mi fie îngropată oarecând măcar cenuşa.
Semn de iubire, de recunoştinţă şi mai ales de veghe, de priveghere şi de odihnă… Poate s-o găsi şi un cioplitor al unei porţi şi, mai îndepărtat, al unei fântâni. Că tot nu am avut nici eu şi nici ai mei o casă „părintească”; ba a curs peste noi păcura întunecoasă a fascismului, ba întemniţarea nedreaptă a tatii de către cotropitori, ba expulzarea şi apoi „înstrăinarea”…

În Bibliotheca Septentrionalis, An 3, nr. 2 (6), iulie 1995, p. 19.

Vasile VETIŞANU
Maramureşul are ceva din seducţia tărâmurilor de geneză, în care ai impresia că eşti deodată cu lumea şi asişti la plăsmuirea lucrurilor ce te înconjoară.

[…]

Mă gândesc la totalităţile unei civilizaţii de început în structurile spirituale ale Maramureşului, respectiv la o civilizaţie a cuvântului, prinsă în vocabula şi în graiul ales al zilei, la o civilizaţie a casei maramureşene, care te învăluie cu omenia şi harul omeniei străvechi, la o civilizaţie a lemnului, trecută în şănţuirile tulburătoare ale porţii din lemn, prin care intri ca într-o împărăţie din basme, la o civilizaţie a sufletului, prinsă în rostirile fără rival ale cântecelor maramureşene, în oraţiile nunţilor sau în bocetele ce luminează miracole nepătrunse de mintea obişnuită.

[…]

Maramureşul nu a dat doar voievozi de ţară ci, deopotrivă, şi o ţară de gânduri, păstrată în aria unei culturi trăite de toţi şi în casele tuturor, ca să se ştie, ca să se vadă că în aceste case, mai sărăcuţe la înfăţişare şi fără dorinţe de huzur, s-au păstrat bogăţiile noastre spirituale, de câte ori o colindă maramureşeană suia spre înălţimi şi datinile vechi împrejmuiau oamenii.

[…]

Mă gândesc la o filozofie ce se apropie de înrădăcinările omului în lumea naturii, adică a codrului, a pădurii, a lemnului, care are şi el o vârstă, o creştere şi o descreştere. Sunt aici moşteniri sufleteşti ce vin din substructuri, tot sufleteşti… Maramureşeanul a pătruns în aceste taine şi a dăruit, dăltuindu-le în adâncimile lor, o întreagă civilizaţie a lemnului, transpusă în cel mai apropiat şi mai drag obiect, de la furca de tors, până la poarta de lemn, care e adevărată doctrină despre cunoaştere şi frumosul omenesc.

Vetişanu, Vasile. „Maramureşul nu a dat doar voievozi de ţară,
ci şi o ţară de gânduri”. În Maramureş, mai, 1983, p. 1, 4.

VIDA Gheza
De n-ar fi fost Maramureşul şi pădurile lui, oamenii Maramureşului şi poveştile vieţii şi ale închipuirilor lor, nici eu n-aş fi fost cel care sunt.

[…]

Am crescut printre lemnarii, ciobanii şi minerii acestor locuri şi nu m-aş putea niciodată despărţi de ei. Acum viaţa lor e alta, dar poezia şi tainele – poveştile, cum le spunem noi pe aici – sunt aceleaşi. Deci am ce face: să le ascult, sau să le caut în amintiri de demult – e tot una – şi să le rânduiesc în fiinţa lemnului.

Vida Gheza. De n-ar fi fost Maramureşul… Interviu realizat de Amelia Pavel. În România literară, 6, nr. 9, 1 martie 1973, p. 24.

Onufrie VINŢELER
Este îmbucurător faptul că originea numelui Maramureş, precum şi alte probleme legate de acest teritoriu reţin şi în prezent atenţia unui mare număr de specialişti români şi străini ca istorici, filologi folclorişti, etnografi, geografi etc.

[…]

Numărul mare de denumiri, hidronime, apelative cu radicalul mar-/mor- ne conduc la ideea că Maramureş în vechime avea sensul de „mare moartă”, de „baltă”, „lac”. Aceste semnificaţii rezidă din însăşi configuraţia zonei în trecutul îndepărtat, când zona Tisei era, îndeosebi primăvara, o întreagă mare.

Vinţeler, Onufrie. Terra maramorusiensi et fluvium maramorosii. În Maramureş – vatră de istorie milenară : lucrările primului simpozion Bogdan Vodă – Sighetu Marmaţiei : 28 septembrie – 1 octombrie 1995. Cluj-Napoca, Editura „Dragoş Vodă”, 2005, p. 75, 82.

Alexandru VLAHUŢĂ
Pe vremea asta de învăluiri, iată că se pogoară şi cneazul Dragoş cu românii lui din Maramureş, arcaşi neîntrecuţi, porniţi şi ei din limpezişul văilor la vânătoare de tătari. Unii călări, alţii pe jos, toţi în cămăşi albe cu-nflorituri de arnici pe la guler şi pe la mâneci, iţari de aba strâmţi pe pulpă, opincă uşoară-n picior şi căciula ţurcănească dată pe ceafă, voinicii munţilor păşesc sprinteni pe făgaşele apelor, prin desime de codru şi prin încâlcituri de ponoare, purtând în ei, fără să ştie, răsadul norocos al unei lumi noi, aducând în tolba lor de săgeţi taina urzirii şi începătura cea într-un ceas bun urnită a unui nou temei de ţară.

Vlahuţă, Alexandru. Întemeierea principatelor. În Din trecutul nostru. Bucureşti, Litera Internaţional, 2001, p. 50.

Gheorghe VORNICU
Maramureşul este un ţinut care răpeşte de la început pe cercetător. Înfăţişarea satelor cu bisericile lor gotice, de lemn, vechi de sute de ani; înfăţişarea gospodăriilor simple, dar plăcute; manifestarea credinţei şi a diferitelor momente din viaţă, în tradiţii vechi, multe cu înţeles încă de nepătruns; vechile instituţii politice, cnezatele şi voievodatele, transmise urmaşilor în interesante organizaţiuni şi tradiţii de castă; viaţa bisericească cu instituţii religioase, ca vlădicia ortodoxă a Perilor, înfiinţată la 1391 de patriarhul Antonie al Constantinopolului la cererea voievozilor Drag şi Balc; viaţa păcurărească (ciobănească), cu expansiunea ei până în mijlocul Poloniei şi Cehoslovaciei de azi, cum ne arată în primul rând documentele etnografice şi toponimice; bogata şi frumoasa poezie populară; graiul scurt şi răspicat, împletit cu cuvinte a căror origine este încă o taină; multele meşteşuguri ce ne arată o veche cultură populară, şi la fine, mândra înfăţişare a ţăranului român de aici, cu sufletul său veşnic impresionat de natură – iată tot atâtea enigme care sunt tot atâtea probleme pentru viitor. Şi aceste probleme, în tot complexul lor, trebuiesc studiate adânc şi cât mai curând posibil, pentru că ele pot să scoată la iveală noi adevăruri istorice, ce vor umple în bună parte golul lăsat de documentele scrise, şi pentru că ele vor pune în lumină o cultură populară admirată până şi de străini. Aceste probleme, studiate, ne vor putea lămuri din multe puncte de vedere individualitatea noastră etnică, ca produs al geniului poporului nostru şi al mediului geografic. Şi această individualitate va fi temelia pe care vom putea clădi solid statul viitor al unificării noastre, poate singurul care ne va face a înscrie în cartea viitorului pagina noastră proprie de civilizaţie.

[…]

Maramureşeanul este tipul omului de munte. Înalt, voinic, dar mai mult osos, puţin adus de spate, negricios, cu plete lungi până la grumaz – deasupra umerilor – cu ochii vii şi scânteietori, cu nasul energic pronunţat şi puţin acvilin. Românul maramureşean e de o înfăţişare fizică mândră şi impunătoare. E sobru în mişcări şi de o gravitate care impresionează pe străin. Chipul lui aminteşte tipul strămoşilor noştri daci, de pe Columna lui Traian. Femeile sunt de o statură mai mică, cu trăsături fine şi regulate şi unele sunt adevărate frumuseţi. Deschis la minte, ca mai toţi Românii, maramureşeanul este în genere blând, cu sufletul deschis, nebănuitor, câteodată chiar naiv. Asemenea este foarte ospitalier. Are o fire calmă afară de câteva comune, ca Săpânţa şi Strâmtura, unde locuitorii sunt mai nervoşi şi iuţi, apropiindu-se mult de cei din ţara vecină a Oaşului, vestiţi ca iuţi şi vindicativi.
Deşi cu greu ia o hotărâre, dacă a luat-o, maramureşeanul o aplică energic şi liniştit până la capăt ceea ce exprimă el minunat în versurile:
La dor şi la supărare
Trebe om cu minte mare.
Dar de la viaţă nu aşteaptă totdeauna izbândă. Dovadă versurile:
Ciuntă-mi-se zilele,
Tot aşteptând binele…
Petrecându-şi vremea aproape numai în mijlocul naturii, maramureşeanul se păstrează… încă… sănătos şi de o extraordinară vitalitate.
Iubeşte mult religia. Aceasta se vede mai ales cu ocazia procesiunilor de la hramurile mănăstirilor când, de la mari depărtări, vin pe jos cu icoanele, cântând imnurile, mai ales ale Fecioarei Maria. În cele mai multe case maramureşene, bogat împodobite cu icoane, dacă medicul nu intră cu anii, intră în schimb foarte des „popa”, care în foarte multe cazuri de boală înlocuieşte pe medic. Are o frumoasă şi bogată poezie populară, din care s-au publicat tomuri întregi. Şi tot mai este încă. Până în zilele noastre se întâlnesc improvizatori populari care versifică o întâmplare, dar mai ales este de mirat spontaneitatea cu care fac strigăturile. Delicateţea şi armonia sufletului se mai vede şi în arta plastică, în cusături, în îmbrăcăminte, covoare, crestături în lemn, frumoase şi variate. Foarte tradiţional şi păstrător cu multă dragoste a celor „din bătrâni”, numai sărăcia şi nevoia îl despart de ele. Aceasta se vede în traiul său zilnic în port, în obiceiuri. Păstrează conştiinţa descendenţei sale din vechi familii de voievozi, cu averi şi azi neîmpărţite („Composesorat” sau stăpânire în devălmăşie). Şi azi la adunarea composesorilor preşedintele este ţinut să se adreseze ţăranilor; „Cinstiţi boieri şi domni”. Femeilor nu li se zice muieri ci, ca în general în Ardeal, „borese” – boerese, iar copiilor nu li se zice băiat şi fată, ci „cocon” şi „cucoană”. Maramureşenii au rotacismul în vorbă, căci ei zic „gerunchi” în loc de genunchi şi au o vădită predilecţie pentru diminutive, cu care presară toată vorbire: văcuţă, bouţ, coconuţ etc. De asemenea au o vădită predilecţie pentru prescurtarea vorbei, zicând de ex.: „Colé cu brâ”, „Colé cu la” în loc de coleşă (mămăligă) cu brânză sau cu lapte; „măi Ghio”, „măi Pă”, „măi Va”, în loc de măi Gheorghe, măi Pătrule, măi Vasile. Şi de asemenea „tu Ilea, tu Pălă, tu Căli” în loc de tu Ileană, tu Pălăguţă, tu Călină, ca în alte părţi, fără a mai aminti multe cuvinte neauzite aiurea şi care sunt încă o taină pentru filologi. Sub influenţa unirii cu Roma, în loc de „bună ziua”, „bună seara” şi „bună dimineaţa” ei se salută cu „laude-se Domnul Nost Isus Christos”, sau mai prescurtat „laude-se Domnul” sau numai „laude-se”, la care cată să li se răspundă „în veci amin” sau numai „în veci” sau „totdeauna”.
Ocupaţia cea mai veche şi mai de seamă a ţăranului maramureşean, cea impusă de însăşi natura înconjurătoare, este păcurăritul, creşterea vitelor […].
Lucratul lemnului, în care s-au specializat oamenii ţinutului nostru în timpul din urmă, agricultura, plutăritul pentru cei de pe lângă ape şi lucratul în mine sunt ocupaţii oarecum secundare în economia ţăranului maramureşean.
De păcurărie se leagă mai toată viaţa poporului de aici.
Mâncarea lui favorită şi cea mai des repetată este „Coleşa, tocana” (adică mămăliga) cu brânză sau cu lapte.
Portul începând cu cuşma (căciula), făcută foarte simplu din piele brută, îndoită doar cu marginile înăuntru, cojocul, pieptarul, sumanul pentru cei de pe valea Vişeului, lecricul (un suman scurt), caracteristica gubă, ciorecii, obiele, ciorapii, mânecările (un fel de manşete) şi traista ca şi ţolurile (scoarţele, covoarele), cergile, făţoaiele (feţele de mese), cu alte cuvinte, aproape întreaga îmbrăcăminte corporală şi de pat sunt făcute în casă, din lână. Majoritatea obiectelor casnice ca: scaune, blidare, colţare, lingurare, linguri, găvane, blidele de lemn; coleşere de mestecat coleşa (făcăleţ), apoi cujelci (furci de tors), fuse, bâte, obiecte de ornament şi de fantezie, foarte frumos încrestate, „înpchestriţate”, cum zice el, sunt făcute la stână, cu dorul la cei dragi de acasă, cărora sunt dăruite toamna, la scoborâş. Între păcurarii bătrâni sunt baci care ţin să aprindă şi acuma cel dintâi foc, frecând două lemne „că aşa-i bine pentru oi”. Cele mai multe descântece şi leacuri băbeşti, cu lapte sau „groscior” (smântână), se prepară şi aplică şi azi.
Majoritatea subiectelor din bogata lor poezie populară sunt subiecte în legătură cu viaţa de păstor. Cântecele şi caracteristica „daina”, probabil doina, din care cea mai tipică este „doina păcurarului” ce se cântă şi cu trâmbiţa, sau buciumul, au subiecte în legătură cu viaţa de stână.

[…]

În fiecare casă vei găsi sus atârnate pe pereţi „bogăt de multe chipuri sfinte”, icoane de tot felul şi de toate mărimile.

Vornicu, Gheorghe. Maramurăşul şi Muzeul Etnografic Maramurăşan. Maramureşul Românesc. Cluj,
Tiparul „Ardealul”, 1931, p. 3-7, 11.

Magdalena VULPE
Maramureşul este cunoscut ca una din zonele cele mai conservatoare din punct de vedere etnografic. Conservatoare nu în sensul unui imobilism al formelor de viaţă, ci în acela al refuzului de a se supune uniformizării culturale impuse de centralismul vieţii moderne. Ce e drept, casele noi nu se mai construiesc din lemn; dar porţile sculptate, a căror lentă dispariţie o regreta Tache Papahagi acum o jumătate de veac, constituie din nou mândria maramureşeanului. În viaţa de toate zilele, maramureşeanul se integrează din plin în mişcarea generală de modernizare şi diversificare socio-profesională, momentele cruciale din ciclul vieţii sau cel al naturii le sărbătoreşte însă după datină, în port tradiţional.

Vulpe, Magdalena. Subdialectul maramureşean. În Tratat de dialectologie românească. Craiova, Scrisul Românesc, 1984, p. 321.

Johann WENDEL BARDILI
(sec. al XVIII-lea)
(Germania)
În valea aceasta în prima seară a trebuit să trecem peste Iza cea amintită mai sus de patruzeci de ori adică de atâtea ori de câte îşi schimbă mersul şi taie drumul pe o parte sau alta, după cum se întâmplă de obicei în asemenea văi.

[…]

Am avut de călătorit trei ceasuri bune până să ajungem într-o localitate locuită: anume „Maramureş”, care este cea dintâi după Câmpulung, după ce am ieşit din teritoriul turcesc sau moldovenesc. […] Localitatea îşi are denumirea de la râul care curge alături, „Marus” sau „Maromarus”.

[…]

Oamenii din localitatea aceasta vorbesc o limbă pe care o numesc românească, dar care se deosebeşte de aceea pe care am auzit-o în Moldova, cum am arătat mai sus, căci limba acestora se aseamănă mai mult cu limba italiană.

[…]

Seara am poposit într-un sat, care deşi părea foarte sărăcăcios – […] am fost trataţi aici ca nişte prinţi căci peste tot am găsit pâine foarte frumoasă, care era tot aşa de bună ca şi cea mai bună pâine de grâu la noi.

În Călători străini despre ţările române. Vol. 8.
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1983, p. 283-285.

Georg WERNER
(sec. al XVI-lea)
(Germania)
Iar, în cuprinsul Maramureşului „acest râu” aleargă mai grăbit, ca printre munţi care varsă în el foarte mulţi torenţi şi pâraie, şi acolo este nespus de limpede „cât are” pietriş pe fund, dar tot el scapă din locurile strâmte ale Maramureşului şi ajunge în câmpie, se încetineşte şi curge mai tulbure, mai ales după ce primeşte şi râul Someş care curgând din Transilvania oferă o cale luntrelor pe care se transportă sarea din Transilvania, şi se arată atunci ca şi cum ar fi cu totul altul. […] Căci în Maramureş nu are aproape alţi peşti decât acei pe care îi produc apele mai limpezi şi aceştia negreşit în mare număr, dar după ce a ieşit „din Maramureş”, nu este peşte care să trăiască în apă curgătoare pe care să nu-l dea Tisa, şi care să nu întreacă prin gust şi mărime peştii din acest fel care se prind în alte râuri.

În Călători străini despre ţările române. Vol. 2.
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 635.

Michael YMPEY
(SUA)
Este pentru mine un loc extraordinar. Ştiu că pentru a-l cunoaşte, a te umple de Maramureş trebuie să stai acolo mai mult timp. Deci, l-am văzut, dar pentru mine, în planul cunoaşterii profunde sper ca Maramureşul să nu fie o şansă pierdută. Ştiu că acolo e fabulos.

Ympey, Michael. „Maramureşul pentru mine nu este o şansă pierdută”. În Pârja, Gheorghe. Dialoguri cu ferestre
spre Nord. Cluj-Napoca, Limes, 2005, p. 323.

Gheorghe ZAMFIR
Totdeauna am trăit în Maramureş şi din Maramureş. Am încercat să mă axez, cu naiul şi cu inima, cu trăirea şi cu tot ce am eu românesc-pământean, în această regiune superbă, sublimă aş putea spune, compusă din mai multe „ţări”, zone şi subzone, fiecare cu partea ei de cuvânt în masa uimitoare a folclorului nostru. Era imposibil ca, executând dorinţele strămoşilor, să nu vorbesc despre această glie cu valenţe extraordinare, universale.
[Interviu cu] Gheorghe Zamfir. În: Ghenceanu, V.R. Vindecarea de melancolie. – Baia Mare : Gutinul, 1996, p. 141.

***

Personal ador ţinutul Maramureşului nu pentru faptul că i s-a dus vestea că mai păstrează folclor autentic (pentru că în România întâlneşti mult folclor autentic), dar pentru că Maramureşul are ceva specific şi că acest specific maramureşean miroase mai mult a iarbă, a flori şi a pământ. Dacă aş intra în detaliu ar însemna să mă pierd în imensitatea macrocosmosului spiritual maramureşean, căci ceea ce te face să te pierzi nu este ansamblul, ci detaliul. Să vă spun că m-a impresionat casa lui Gheorghe, poarta lui Vasalie ori cerga Ilenei din satul X e prea emoţionant. Să-mi rezerv atunci într-un mod egoist impresia şi să nu spun mai mult decât ceea ce mi-a lăsat Maramureşul în suflet.

[…]

Aşa sunt sigur că Maramureşul mă va chema din ce în ce mai mult cu vocea sa limpede şi tulburătoare ca apa Marei, a Izei, a Tisei ori a Cosăului. Nu m-au impresionat atât de mult sute de artişti din Europa cât au reuşit să mă farmece aceşti ţărani din mândra ţară a Maramureşului.

Zamfir, Gheorghe. „Ador Maramureşul pentru că are ceva specific”. În Pârja, Gheorghe. Dialoguri cu ferestre spre Nord. Cluj-Napoca, Limes, 2005, p. 326.

Boris ZDERCIUC
Ţinut cu un străvechi trecut de cultură, Maramureşul prezintă un deosebit interes pentru cele mai diferite categorii de cercetători: istorici, lingvişti, etnografi, folclorişti, geografi etc. …
În variatele domenii de cultură şi artă populară maramureşeană – arhitectură, port şi ţesături, crestături în lemn, ceramică etc. – se constată numeroase particularităţi caracteristice acestei regiuni.

[…]

Ţinutul Maramureşului, aşa cum a fost conturat mai sus în linii foarte generale, reprezintă o zonă etnografică în care a înflorit o variată, originală şi valoroasă artă populară.

Zderciuc, Boris. Covorul maramureşean.
Bucureşti, Meridiane, 1963, p. 5, 9.

Kazimiersz ZIMNAL
(Polonia)
Maramureşul este o regiune aparte din România. Are ceva extraordinar, şi specific, nemaiîntâlnit.
În Maramureş am văzut numai lucruri interesante. Am admirat portul popular, care este o adevărată bijuterie a ţării dv. Sunt, de asemenea, foarte mulţumit şi entuziasmat de tot ce am văzut şi am vizitat pe aceste meleaguri.

Belu, Ion ; Banu, George Maria. Fascinaţia Maramureşului. Declaraţii ale participanţilor la Congresul F.I.J.E.T. În Pentru socialism, 23, nr. 6141, 28 octombrie 1973, p. 3.

(3115)

Categorie:

Ghiduri turistice

Etichete:

, , , , , , , , , , ,

Lasa o replica

Adresa ta de email nu va fi data publicitatii. Te poti simti in siguranta! Campurile obligatorii sunt marcate *

*